Statul român se apără de critică mai energic decât de incompetență.
În România anului 2026, această inversare a priorităților nu mai este o abatere, ci un reflex sistemic. Când critica este tratată ca atac, puterea nu mai lucrează pentru rezultate, ci pentru imagine. Evaluarea devine ofensă, întrebarea devine agresiune, comparația devine insultă. Iar această alergie la critică nu este o sensibilitate personală, ci vulnerabilitatea structurală a sistemului.
Puterea nu se teme de adversari. Se teme de evaluare. Iar în România anului 2026, această frică a devenit vizibilă, sistematică și, cel mai îngrijorător, normalizată. Când critica devine ofensă personală, mandatul a fost înlocuit de orgoliu.
Presiunea publică nu este un abuz. Este mecanismul prin care puterea își amintește că este temporară. Când criticile sunt tratate ca „atacuri”, nu democrația exagerează. Orgoliul o face.
Se observă o fragilitate tot mai vizibilă în spațiul public. O sensibilitate selectivă. Nu la întârzieri. Nu la promisiuni neonorate. Nu la realitatea administrativă. Ci la critică.
Critici un primar, un ministru, un președinte de consiliu județean sau un rector? Ai deranjat „echilibrul instituției”.
Întrebi de ce un proiect întârzie? „Nu cunoști complexitatea.”
Semnalezi o promisiune neonorată? „Prioritățile s-au recalibrat.”
Compari rezultate? „Contextul este diferit.”
Această transformare a criticii în ofensă personală nu este un accident. Este un mecanism de autoprotecție. Orice întrebare despre rezultate devine o amenințare. Orice evaluare devine o injurie. Orice comparație devine o insultă. Funcția este confundată cu persoana, iar instituția cu imaginea liderului.
Problema nu este fragilitatea emoțională a politicienilor.
Problema este efectul politic al acestei fragilități.
Când critica deranjează mai mult decât eșecul, puterea nu mai are niciun interes să repare. Doar să cosmetizeze. Să controleze narativul. Să respingă realitatea.
În loc să discutăm cifre, discutăm „percepții”.
Analiza execuției bugetare este înlocuită cu declarații despre „bune intenții”.
Iar termenele ferme sunt substituite, invariabil, cu justificări.
Apare apoi o altă distorsiune: igiena instituțională.
Nu aceea reală — cu evaluări, audit și indicatori — ci igiena de imagine.
O grijă obsesivă de a nu „deranja instituția”, tradusă de fapt prin a nu deranja liderul.
România a ajuns să protejeze orgoliile, nu instituțiile.
Să apere funcțiile, nu performanța.
Să evite întrebările, nu greșelile.
De aceea reacțiile sunt tot mai defensive, mai emoționale, mai disproporționate. Nu pentru că sistemul ar funcționa bine și ar fi nedreptățit. Ci pentru că întrebările sunt tot mai legitime, iar răspunsurile tot mai subțiri.
Critica nu subminează instituțiile. Le oxigenează.
Fără ea, mecanismele se blochează, liderii se autoiluzionează, iar comunitățile rămân pe loc.
Puterea matură nu se teme de critică.
Puterea imatură o evită.
Iar România nu are nevoie de instituții alergice la critică, ci de instituții care o folosesc ca instrument de progres.









































Comentarii prin facebook