Orice călătorie cu trenul, în România, înseamnă o adevărată aventură. Am experimentat, din nou, această senzaţie, după un drum dus-întors, pe ruta spre Bucureşti. Am plecat cu personalul, ne-am întors cu acceleratul şi n-am ştiut cum să ajungem, apoi, mai repede acasă.
Am pornit în zori. În Gara de Nord, lume nici prea multă, nici prea puţină, în principal elevi, studenţi şi săteni. În cinci minute am luat biletele la clasa a doua, apoi ne-am îndreptat către personalul nostru, anunţat pentru linia 8. Pe linia 7 zăcea însă un marfar lung cât o zi de post, care nu dădea niciun semn că ar lua-o din loc prea curând. A sosit şi trenul nostru şi, pentru a ajunge pe peron, toţi călătorii au trecut prin marfar! Adică i-au escaladat treptele, chinuindu-se să nu atingă ceva cu hainele sau cu bagajele, să nu se murdărească. Am uitat să vă spunem că era un tren cu vagoane-cisternă, toate cănite, negre ca smoală, negreală pe care am luat-o şi noi pe palme, după ce am urmat exemplul altor călători care păreau mai experimentaţi. În tren, scaunele erau capitonate, cam ca la clasa întâi, pe vremea comuniştilor. Mai rău era că două din trei compartimente nu aveau becuri. Pe de-o parte, era bine, că nu vedeai mizeria, pe de alta, parcă nu-ţi venea să nu poţi să arunci o ocheadă către vecinii de călătorie, nu de alta, dar să ştii în ce buzunar să-ţi pui portofelul. Am optat pentru un compartiment luminat, şi încă repede, pentru că altfel riscam să rămânem în picioare. Abia ne-am instalat, că peste noi a intrat o femeie cu o mătură în mână. Fără să se sinchisească de lumea din jur, a început să dea cu mătura printre picioarele călătorilor. Dacă ar fi fost ficţiune, ne-am fi distrat…
Acceleratul nu e ce credem noi
Călătoria a fost lungă şi plictisitoare, iar căldura, infernală. Am făcut cu rândul, în staţii, la deschis ferestra, ca să nu ne sufocăm. A venit, la un moment dat, şi „naşul”, total blazat. Nimic nu părea să-l fi putut scoate din starea lui, nici măcar călătorii, care fumau de zor, şi la opriri, şi între opriri, ca la cafenea. Hai să trăieşti, „naşule”, trenul merge, leafa vine! Personalul ca personalul, şontâc şontâc, cu staţionări lungi, că au prioritate toate trenurile de rang superior. După aproape trei ore am decis că ne ajunge şi am coborât. Gata, ne întoarcem. Şi nu oricum, ci de-a dreptul cu acceleratul. Teoretic, condiţii mai bune şi timp de întoarcere mai scurt, nu de alta, dar parcă mizeria din tren s-a transferat asupra noastră, aşa că ne-am îmbibat cu putoarea specifică CFR, rugină şi urină. Preţul dublu al biletelor ne-a făcut să sperăm la mai bine. Greşit! Primul lucru pe care l-am realizat când am urcat în acelerat e că, pentru că a ajunge mai repede la destinaţie, oamenii sunt dispuşi să scoată mai mulţi bani din buzunar.
Drum mai scurt, mizerie mai mare
Trenul era ticsit de lume. Ne-am aşezat cu greu pe locurile noastre, însă n-am scăpat de apostrofări. „Lasă, dragă, că şi eu am plătit loc, da’ uite că nu fac caz, stau unde am găsit primul loc liber”, vociferează o ţaţă cu cinci inele de aur pe cinci degete. „Asta e problema dumneavoastră, noi vrem să folosim ce-am plătit”, îi răspundem, şi rămânem fermi pe poziţie. Norocul nostru că n-avem bagaje, că ni se aruncă, printre dinţi, că „pentru ăla nu aţi plătit locul”, sub privirile aprobatoare ale celorlalţi călători. Scaunele sunt tapiţate cu muşama, pătate şi pline de praf. Nici măcar fusta în carouri a ţaţei n-a putut să şteargă mizeria. „Naşul” era la fel de blazat, probabil starea asta face parte din fişa postului… Am ajuns la concluzia că, în loc să călătorim încet, dar lejer cu personalul, am ales acceleratul îmbâcsit şi aglomerat. Probabil de aia sunt aşa: din moment ce ajungi mai repede la destinaţie, suporţi mai multă mizerie, dar pentru mai puţin timp.
Am ajuns la Timişoara în aceeaşi căldură infernală. Am aflat, din poveştile altor călători, că, în ceea ce priveşte confortul termic, nu există cale de mijloc pentru CFR. Unele vagoane sunt supraîncălzite, altele sunt bocnă. N-am mai verificat, ne-am mulţumit cu zvonul. Deja nu ne mai interesa. Pe peron, în Gara de Nord, lume multă, ca la bâlci. Probabil am ajuns la o oră de vârf. Ne-am grăbit spre casă, nu de alta, dar un duş devenise absolut necesar.
Comentarii prin facebook