Fiind plecat din Timişoara, nu am fost prea atent la ştiri în ultimele două zile. Dar am înţeles, că nu prea e permis să scrii sau să vorbeşti la modul negativ de Ion Iliescu, fiindcă s-ar supăra ba PSD-iştii, ba Anca Alexandrescu, ba Ghiţă TV, ba securiştii sau mai naiba ştie cine. Au fost şi multe aşa-zis argumente în acest sens, cum că, într-o mare de alb, Iliescu ar fi avut doar nişte minuscule pete negre, observabile doar cu microscopul. Ba chiar România ar fi acum întreagă datorită lui Iliescu. (Nu ştiu cine a mai scos şi imbecilitatea asta!). Că a dus România în NATO şi a pregătit-o pentru UE. Adevărat, dar sunt convins că, fără un preşedinte comunist în 1990, România intra mult mai repede în NATO şi UE. Alţii îl fac un fel pater familias al României ultimilor 35 de ani. Şi, nu în ultimul rând, argumentul suprem, dacă nu le-ai înţeles pe cele dinainte, s-a recurs la vorba românească „despre morţi numai de bine”.
În această ultimă logică, nu ar mai trebui nimeni să scrie de rău nici de Hitler, nici de Stalin, nici de Pol Pot etc. Sigur, faţă de cei de mai sus, Iliescu e responsabil de moartea a „doar” o mie și ceva de oameni. Se află undeva între tragedie și statistică, dacă ne luăm după unul din idolii tinereții sale revoluţionare, IV Stalin, care decreta că “moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni e statistică”. În rândurile următoare nu mă voi referi însă nici la morţii din decembrie 89, nici la ororile mineriadelor. Nici la faptul că a blocat în primii şase ani orice fel de reformă şi dezvoltare a României sau că a fost un fel de antemergător al suveranismului de azi cu acea lozincă “Nu ne vindem ţara!”. Da, ţara nu a fost vândută, ci dată pe gratis reţelelor de securişti care au falimentat şi distrus tot, fostele întreprinderi transformându-se în tunuri imobiliare. (Se cunosc multe cazuri şi pe Bega… Grup.)
De fapt, vreau să mă opresc la un singur lucru, relaţia lui Iliescu cu Timişoara. Una foarte veche. Şi nu, nu mă refer la perioada de început a deceniului VIII al secolulului trecut, când el era secretar cu propaganda la judeţeana de partid. Cu mult înainte, în 1956, au fost mai multe revolte studenţeşti în România, în semn de solidaritate cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria. Poate cea mai mare revoltă a fost la Timişoara. Mişcările au fost înăbuşite repede. Ştiţi cine a fost trimis la Timişoara ca să restabilească ordinea? Victor Atanasie Stănculescu. La Bucureşti s-a constituit chiar un fel de tribunal militar, care să-i judece pe studenţii răzvrătiţi, tribunal din care făcea parte şi Iliescu.
Şi îi dau cuvântul generalului Dan Voinea, cel care a instrumentat Dosarul „Timişoara 1989” şi care a studiat revoltele din 1956, găsind multe similitudini cu evenimentele din 1989: „În 1956, s-a înfiinţat un comitet militar la Bucureşti, la care a participat şi Ion Iliescu, secretarul Uniunii Tinerilor Muncitori (UTM), pentru a discuta despre cerinţele studenţilor. În loc să răspundă memoriului studenţilor, peste noapte au decis să se intevină în forţă şi răzvrătiţii să fie arestaţi. Au urmat rapid, între 13-16 noiembrie, procesele în stil stalinist, la care nu s-au respectat drepturile la apărare. Atunci au apărut expresiile ca huligani şi golani, folosite atât de Ceauşescu, cât şi de Iliescu”. Tot Voinea menţiona: „Stănculescu a fost cel care a dorit să meargă la Timişoara. I-a spus generalului Milea că în 1956 a lichidat revolta studenţilor într-o singură zi. Şi aşa credea că va face şi în 1989. Interesant este că pe 22 decembrie 1989, la Bucureşti, Ion Iliescu a fost chemat de Victor Atanasiu Stănculescu. Se ştie bine ce au făcut cei doi după 22 decembrie”.
Episodul din 1956 e mai puţin cunoscut din biografia lui Iliescu, responsabil la acea vreme de spaţiul maghiar, de studenţii de etnie maghiară, potrivit aceluiaşi Voinea.
Trec rapid peste perioada amintită de la începutul anilor 70 ai secolului trecut. Unele poveşti urbane din Timişoara îl descriu pe Iliescu drept un refomator, altele drept un comunist dogmatic. Ce este cert însă, în 1989, Iliescu a confiscat, a furat, luaţi-o cum doriţi, Revoluţia de la Timişoara, transformând-o într-o lovitură de stat. De atunci, relaţia dintre Iliescu şi Timişoara s-a rupt iremediabil. Timişoara a reacţionat prin celebra Proclamaţie din luna martie şi al ei “punct 8”, care i-ar fi dat lui Iliescu o binemeritată pauză pe tuşă.
Pe 19 martie 1990, o delegaţie de timişoreni, din care făceau parte regretaţii Daniel Vighi şi George Şerban, Vasile Popovici, şi Dorel Mihiţ (emigrat ulterior în Germania şi pe nedrept acuzat de colaborare cu Securitatea), a mers cu Proclamaţia la Bucureşti, având o discuţie cu Ion Iliescu şi doi consilieri ai acestuia, unul dintre ei fiind… Virgil Măgureanu. Au reuşit atunci să obţină permisiunea de-a citi Proclamaţia la Televiziunea Română, prin vocea lui George Şerban. Până atunci, TVR a prezentat Proclamaţia drept… o încercare a Banatului de desprindere de România. S-a aflat ceva mai târziu, Ion Iliescu a încercat atunci să-i cumpere pe liderii Societăţii Timişoara, fără succes. Fiindcă asta ştia Iliescu cel mai bine, să cumpere oamenii cu funcţii şi bani, pentru a se menţine la putere. El n-a fost bogat, dar toţi din jurul lui au fost, în special reţelele de securişti care l-au menţinut la putere.
Oricum era un nou afront al Timişoarei la adresa lui. Să mai spun că, un miting organizat la Bucureşti în sprijinul Proclamaţiei de la Timişoara s-a transformat ulterior în protestul maraton, cunoscut în istorie ca Fenomenul PIaţa Universităţii, cel înăbuşit în sânge de acelaşi Ion Iliescu.
Şi da, pentru Timişoara au urmat ani urâţi, oraşul fiind ocolit mult timp de investiţii guvernamentale, lucru care i se datorează tot lui Ion Iliescu şi partidului pe care l-a moşit. A fost răzbunarea lui pentru toate afronturile Timişoarei. De aceea, mulţi ani, în Timişoara, el a fost cunoscut mai degrabă decât Ion Iliescu, ca… “Jos Iliescu”.
Comentarii prin facebook