Subfinanţarea strategică

Episodul 5 din seria „De ce nu funcționează România”

Subfinanțarea nu este lipsă de bani, ci o decizie politică de a muta costurile din prevenție în avarie.

În România, problema nu este lipsa banilor. Problema este lipsa priorităților. Subfinanțarea nu este o fatalitate, ci o politică deliberată: statul alege constant ce să lase să se degradeze și ce să cosmetizeze pentru a arăta bine public. Este economia politică a neputinței — investești puțin în ceea ce contează, strici mult în timp și justifici totul printr-o minciună convenabilă: „nu sunt resurse”.

Paradoxul este evident: România ajunge, în anii de vârf, la un nivel al investițiilor publice apropiat de 8% din PIB — un procent foarte ridicat în context european. Problema nu este volumul anunțat, ci contextul în care acest efort are loc: întârzieri cronice de implementare care creează riscul real de a nu utiliza integral fondurile europene disponibile.

Aceasta este esența subfinanțării strategice: investești mult pe hârtie, dar fără continuitate, fără integrare și fără capacitatea administrativă necesară pentru a transforma banii în funcționalitate reală.

Investim după logica „să arate bine”, nu „să funcționeze bine”. Infrastructura este adesea construită fragmentat, fără corelare între componente și fără finanțare sigură pentru operare și întreținere. Rezultatul sunt sisteme care cedează rapid și generează costuri suplimentare exact atunci când ar fi trebuit să economisească bani publici.

De la spitale noi care stau închise până la străzi asfaltate de două ori în doi ani, exemplele sunt la vedere în orice oraș din țară — inclusiv aici.

Subfinanțarea românească are o particularitate paradoxală: costă enorm. Statul nu economisește prin subinvestiție; doar mută cheltuiala din zona planificării în zona avariei, unde fiecare leu ajunge să coste mai mult. Când nu investești la timp, plătești ulterior în reparații repetate, contracte suplimentare și intervenții de urgență.

Volumul mare de investiții anunțat intră în coliziune directă cu o capacitate administrativă slabă. Instituții afectate de politizare, rotație de personal și pierderea competenței sunt puse să gestioneze simultan proiecte complexe, cu termene strânse și condiționalități rigide. Rezultatul nu este accelerarea dezvoltării, ci blocajul, întârzierea și creșterea costurilor.

Această subfinanțare strategică este posibilă tocmai datorită mecanismelor descrise în episoadele anterioare ale seriei. Lipsa responsabilității face ca risipa să nu fie sancționată, iar incompetența furnizează permanent scuzele tehnice pentru decizii proaste.

În statele bine guvernate, subfinanțarea este tratată ca un risc de sistem, nu ca o opțiune politică. Investițiile strategice sunt protejate de ciclurile electorale, iar planificarea bugetară este politică publică. În România, fiecare rundă de alegeri rescrie prioritățile. Continuitatea nu este politică publică, ci accident.

Ce se poate face? Fără iluzii și fără miracole, cu mecanisme cunoscute și asumate:

– bugete multianuale care să protejeze investițiile strategice de rescrierea politică arbitrară;

– prioritizarea infrastructurii critice, nu a proiectelor cosmetice;

– fonduri dedicate întreținerii, pentru ca funcționalitatea să nu depindă de decizii anuale discreționare;

– audit extern real pentru investițiile mari, cu rezultate publice.

Toate aceste instrumente sunt cunoscute. Problema nu este lipsa lor, ci faptul că aplicarea lor ar produce costuri politice reale.

Subfinanțarea strategică nu este o problemă tehnică. Este o problemă de voință politică. Atâta timp cât banii publici sunt folosiți preponderent pentru a gestiona crize, nu pentru a preveni eșecuri, statul va rămâne captiv într-un cerc vicios al improvizației costisitoare.

Nu banii lipsesc. Lipsesc curajul de a alege corect, continuitatea de a duce până la capăt și responsabilitatea de a recunoaște că improvizația costă întotdeauna mai mult decât planificarea.

Până când nu vom finanța ce contează, nu ce se vede, vom continua să trăim într-un stat cu fațadă europeană și mecanisme balcanice: lucios în prezentări, șubred la primul test real.