Despre Alfred Simonis, șeful PSD Timiș și al administrației județene, se spune că este un animal politic. Dacă vreți, un fel de Traian Băsescu în miniatură și că numai accidente de parcurs, deja apărute, ar putea să-l împiedice să devină mare. Unele deja ivite în planul imaginii, dar cumva depășite. Dar dincolo de politică a apărut fotbalul. S-ar putea ca acolo să nu se priceapă atât de bine, iar asta să-i fie o vulnerabilitate chiar și în principalul obiect de activitate.
Fotbalul este o trambulină, incontestabil, dar te poate și îngropa. E bine că Alfred Simonis nu ia în calcul a doua variantă și și-a asumat misiunea de a împinge din spate fotbalul alb-violet. Este dispus să investească din fonduri publice, are susținerea universitarilor de la UPT, parțial a mediului de afaceri și primăriei, dar cel mai important e că are simpatia suporterilor din Druckeria.
E o rețetă cu de toate, condimentată cu tot felul de secvențe din viața de suporter a politicianului Simonis. Cei care urmărim fenomenul am văzut imagini cu Alfred Simonis aproape congestionat, cu mâna ridicată războinic spre arbitru, reclamând pasional nereguli petrecute la meciul cu Sănătatea Cluj, dar nu numai la acel meci. Toți mai facem asta, toți am trecut prin imagini deformate de emoția meciului și am acuzat fraude neîntâmplate. Sau și să fi fost reale faptele „fluierașilor”, noi o putem face. Noi, microbiștii ingineri, tâmplari, economiști, fierar-betoniști, profesori o putem face, dar e mai ciudat să vezi asta la un președinte de club. Căci și fără coroana asta pusă oficial pe cap, Alfred Simonis se simte șeful clubului, pretenție ce o consideră justă și proporțională cu implicarea sa.
Dacă face asta din pasiune, chestiunea e reparabilă. Se vor mai așeza lucrurile și în zona temperamentală. Dar de unde atâta pasiune de polist la Alfred Simonis? Cu excepția perioadei Iancu, Poli a fost mai mult moartă când se putea înfiripa în sufletul tânărului Simonis această dragoste de alb-violet. Ca să dau exemplul personal, la 11 și 13 ani m-au pus părinții pe tren și m-a luat frate-miu din gară de la București pentru a vedea două finale pierdute de Poli în Cupa României, 1981 și 1983. Atunci trăiai prin Poli, dar au urmat perioade dezolante în istoria clubului și modelul pentru tineret a mai pălit în timp. Ce e mai greu de reparat, revenind la apetitul pentru fotbal al lui Alfred Simonis, ar fi becalizarea conducerii clubului.
Alfred Simonis se jură că nu intervine la echipă, că nu poruncește antrenorului cine să intre, cine să fie scos sau pe care post să joace. Nicicum nu-i bine. Dacă zici că nu-l crezi, se supără că-l faci mincinos. Dacă îl crezi, ești prea naiv. Așa că speri ca lucrurile să se așeze instituțional cumva. Poli este organizată în jurul unei societăți comerciale, două repere administrative locale și Universitatea Politehnică. Fiecare are pus pe cineva în conducere, dar asta nu rezolvă problema echilibrului. Președintele CA Simon Pescari vede lucrurile pentru UPT, directorul general Dinu Bara e omul lui Alfred Simonis, iar primăria are pus, mai discret, pe Wiliam Harasim, director executiv. Dar impresia este că „cel mai bine” le vede singur Alfred Simonis.
Cât timp vor fi rezultate – și anul ăsta am obținut la pas promovarea – lucrurile nu vor deranja în afara bucătăriei interne, dar în liga a doua vor apărea problemele de parcurs. Performanța unei echipe nu se bazează doar pe cifrele din buget. Poate fi Timișoara bogată, căci degeaba e bogată dacă o echipă ca Hunedoara anul ăsta, cu jumătate din costuri, ar promova la pas în fața ta. Aici intervine funcționarea, abilitatea de a ține echilibrul, de a arăta eficiență și suplețe, de a nu forța scandaluri, de a nu încerca să emani mai multă forță decât celălalt, mai ales din orgolii politice. La Poli poate fi nevoie de un conducător neutru. Da, știu, și Făt Frumos era neutru când a ieșit din spuma mării. E și e greu de găsit președinte de club un Făt Frumos, dar putem încerca să-l căutăm.
Cei trei implicați în conducerea clubului, ochii instituțiilor lor, nu pot juca eficient acest rol pentru că întotdeauna s-ar zice că e „omul lui Simonis” sau „omul lui Fritz”, dacă pe primar l-ar interesa fenomenul. Cumva trebuie încercat un om de fotbal cu o notorietate care să impună respect pe plan național, care să țină profesionist legătura cu Federația, care să și facă imaginea clubului în media, care să nu fie perceput ca omul cuiva. Care să se enerveze el, din loja oficială, în locul lui Alfred Simonis.
P.S. Și n-am povestit nimica despre jocul echipei, poate într-un material viitor. Să-I lăsăm să sărbătorească, deși e amuzant să auzi cântându-se în Timișoara „Ole, ole, am
ajuns în liga B!”. Pe vremuri, așa ceva cânta galeria UTA-ei, de bucurie pentru ce-a pățit Poli.
Comentarii prin facebook