Pastorala de Crăciun a Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu – Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Atotputernicul Dumnezeu a binevoit ca şi în anul acesta – în tihnă, cu sănătate şi voie bună – să retrăim taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută a mântuirii noastre : Naşterea Domnului Iisus Hristos.

La acest minunat popas duhovnicesc inima noastră saltă de sfântă bucurie, reîmprospătându-şi firea din nesecatul izvor de lumină şi putere care a coborât din cer pe pământ cu prilejul naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

Cu toţii suntem încredinţaţi că solia îngerilor din noaptea Naşterii răscoleşte firea noastră şi ne face să cugetăm mai adânc. Înţelesul veştii celei bune de acum 2010 ani, „Întru cei de sus mărire, pe pământ pace, între oameni, bună voire”, este ca fiecare din noi să facem tot ce ne stă în putere pentru ca bucuria praznicului să fie cât mai mare, ca toată lumea să se îndestuleze trupeşte şi duhovniceşte din tihna şi harurile lui.

De aceea, voioşiei creştineşti din vremea acestor sfinte sărbători, eu îi adaug toată dragostea mea de părinte duhovnicesc, dorindu-vă fiecăruia dintre voi, sănătate, mântuire, spor în toate, pace şi bucurie întru mulţi şi fericiţi ani !

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Cât de tainică şi de nepătruns este minunea Naşterii lui Hristos Iisus, Domnul nostru, câte nădejdi ale veacurilor nu năzuiau spre leagănul din ieslea Betleemului şi câte împliniri n-au decurs de-a lungul vremii, din Izvorul de înţelepciune care s-a născut într-un umil sălaş de animale!

Câte minuni şi mai ales câte învăţături noi, n-au venit pe pământ odată cu Pruncul Iisus!

Cu câte simţuri şi cu câte puteri noi nu şi-au împrospătat oamenii viaţa, ascultând şi trăind învăţăturile veşnice ale Mântuitorului  Iisus Hristos.

Cunoaştem că prin călcarea poruncii divine de către strămoşii noştri, omul pierduse nu numai fericirea raiului, ci şi dreptul la dragostea şi harul lui Dumnezeu şi mai ales conştiinţa chemării sale de fiinţă superioară. Din pricina păcatului, mintea omului se întunecase şi voinţa îi slăbise în aşa măsură încât prin propriile sale puteri omul nu s-ar mai fi putut înălţa niciodată la starea şi fericirea sa cea dintâi.

Lipsită de legătura cu Dumnezeu, conştiinţa omenească se încătuşase în atâtea patimi şi pofte pământeşti încât – în scurtă vreme – ea a căzut robită simţurilor cărnii şi fierbinţelii sângelui omenesc.

Ieşit din ocolul de lumină al harului, omul s-a lăsat purtat pe marea vieţii ca o corabie fără cârmaci. Cugetarea minţii, simţirea inimii şi puterea voinţei i se stricaseră atât de mult încât nu-l mai puteau îndruma înspre bine. Ele nu-i mai înfăţişau limpede adevărul, ci dimpotrivă îl îndemnau la închipuiri nechibzuite, cărora le-au dat forme şi puteri corespunzătoare doar închipuirile sale rătăcite. Acestea l-au subjugat şi l-au chinuit mii de ani încât el – făptură superioară – s-a închinat, s-a robit şi a adus jertfe idolilor ciopliţi chiar de mâinile sale.

Prinsă în ghearele rătăcirii şi înotând în potop de patimi ruşinoase, de credinţe deşarte şi de moravuri sângeroase, lumea veche se zvârcolea asemenea unui bolnav pe patul de moarte, dar care nu voia totuşi să moară.

Stăpânită de această dorinţă fierbinte, ea suspina după doctorul care s-o vindece. Sătulă de sisteme filosofice care nu i-au fost de folos, suspina după adevăruri simple şi pe înţeles, suspina după exemple trăite, suspina după un Mântuitor care s-o descătuşeze de lanţurile robiei morale, s-o îndrume pe calea împlinirii menirii ei şi s-o înalţe din starea de umilinţă, de robire a păcatului şi a patimii, la Dumnezeul adevărului, al iubirii, al milei, al dreptăţii şi al păcii.

Acest Mântuitor făgăduit de Dumnezeu, dorit şi aşteptat de patriarhii Vechiului Testament şi prezis de prooroci, a şi venit, la plinirea vremii. El a fost Domnul nostru Iisus Hristos, S-a făcut asemenea nouă, pentru ca prin viaţa Sa, prin învăţăturile, suferinţele şi moartea Sa pe cruce, să răscumpere păcatul strămoşilor noştri, să dezlege din amară robie sufletul omenesc şi să arate omenirii „calea, adevărul şi viaţa” prin trăirea Sfintei Sale Evanghelii care este o neîntreruptă, caldă şi stăruitoare chemare a omului la „adevăr, dreptate, milă, faptă bună, dragoste, rugăciune şi pace”.

În naşterea trupească a lui Iisus Hristos, Dumnezeu se uneşte cu firea omenească. Prezenţa trupească a Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, este dovada vie şi puternică a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu dată strămoşilor noştri, a dragostei Sale părinteşti şi a purtării Sale de grijă faţă de noi oamenii.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Pentru acestea şi multe altele, zic bucuraţi-vă şi vă veseliţi cu toţii astăzi pentru că Hristos, odată cu naşterea Sa, ne-a adus atâtea daruri scumpe: pacea după care însetează sufletul nostru, dragostea şi respectul faţă de aproapele, mila către semenii în lipsă şi nevoi, răbdarea în necazuri, nădejdea care ne sprijină şi ne mângâie în toate amărăciunile vieţii, daruri care ne luminează viaţa şi ne întăresc fiinţa.

Pentru aceasta, lumea creştină de două mii de ani prăznuieşte cu multă însufleţire şi nesfârşită bucurie amintirea unui minunat şi unic eveniment. Şi oricât timp va trece, praznicul acesta va fi totdeauna nou şi pururea în stare să ne înalţe sufletul spre o lume mai bună, mai senină, mai dreaptă, mai curată şi mai cinstită.

Aşezată la sfârşitul unui an care se încheie şi în pragul unui an care începe, Naşterea Domnului ne este şi bun prilej de înnoire duhovnicească, cu spor şi sănătate pentru toţi, cu propăşire în viaţa sfintei noastre Biserici şi cu realizări măreţe şi fericire în viaţa fiecăruia dintre noi, aşa cum vă urez şi vă doresc din toată inima dragii mei credincioşi.

Al vostru de tot binele doritor şi către Dumnezeu fierbinte rugător,

+ Nicolae

Arhiepiscop şi Mitropolit