La început a fost preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, apoi au venit informaţii “pe surse” din interiorul negocierilor privind programul de guvernare, iar în tot acest timp diverşi analişti economici au ţinut isonul poveştii. Mă refer la informaţia că actualul guvern nu va mai investi, cel puţin în perioada imediat următoare, în construirea de stadioane. Într-o fază mai avansată a procedurilor sunt şase stadioane: Timișoara, Constanța, Pitești, Hunedoara, Slatina sau Dinamo Bucureşti. Pe o listă de aşteptare mai sunt Braşov, Botoşani şi chiar Oradea premierului Ilie Bolojan.
La finalul săptămânii trecute, mai exact vineri, şi premierul Ilie Bolojan a atacat subiectul şi a făcut-o într-o manieră destul de contondentă. “Nu avem suficienți bani să ne rezolvăm problemele vitale pe care le-am abordat mai înainte, dar, sigur, trebuie să facem stadioanele hiperdimensionate și foarte importante pentru comunitatea locală”, a spus, printre altele Bolojan. Totuşi, el a menţionat că ar putea fi de acord cu construirea stadioanelor, cu condiţia ca şi autorităţile locale să contribuie financiar, sugerând procente de 20%-25%. De asemenea, el a ridicat problema performanţei fotbalistice în cazul oraşelor care îşi doresc stadioane: “Nu avem echipă de fotbal, dar ne facem stadion. Perfect. Este bine”.
Principial, se poate spune că în actuala situaţie economică a României nu stadioanele ar fi o prioritate. Problema este că la Timişoara aşteptăm un nou stadion, pe baza unei lungi liste de promisiuni, de mai bine de 20 de ani. Mai mult, în ultimii 35 de ani, în Timişoara nu s-a făcut niciun obiectiv sportiv (stadion, sală de sport, patinoar, bazin olimpic etc). Şi asta în condiţiile în care Timişul a fost cvasi-constant al doilea mare contributor la bugetul naţional, după capitala Bucureşti, dar de întors, de cele mai multe ori, s-a întors praful de pe tobă. Şi nu mă limitez aici la infrastructura sportivă.
În schimb, s-au făcut stadioane sau săli de sport inclusiv în oraşe/judeţe bugetofage. De cele mai multe ori pe criterii politice. Se poate spune astfel că din banii timişorenilor s-au făcut stadioane la Târgu Jiu, Craiova (plus sală de sport), Cluj (plus sală polivalentă), Târgovişte, Alexandria, Turnu Măgurele şi multe altele. Chiar şi la Oradea premierului Bolojan s-a făcut o sală polivalentă. La Bucureşti sunt patru stadioane noi, iar pe listă e şi cel al lui Dinamo. Da, Capitala este principalul contributor la bugetul naţional, dar acolo uite că, spre deosebire de Timişoara, s-a mai şi întors.
Ei bine, acum când, în sfârşit, eram în pragul de-a se face şi la noi stadion, vedem că astfel de obiective nu mai sunt o prioritate. Că sunt nişte principi. Cum naiba s-a nimerit ca aceste principii să apară taman acum? Când e vorba de Timişoara. Ani la rândul, în condiţiile în care nu avem o lege a descentralizării fiscale (şi nici nu vom avea foarte repede), nu avem criterii obiective care să stea la baza ditribuirii banilor, fondurile au fost fi împărţite doar pe criterii clientelare, de partid, de găşti. Fără niciun principiu. Acum sunt probleme de natură economică – şi e adevărat acest lucru – dar se pare că iar Timişoara va trage ponoasele, cel puţin în privinţa stadionului.
Cât despre performanţa sportivă, celălalt criteriu invocat de Bolojan, la Timişoara avem un adevărat cerc vicios. În sensul în care nu avem echipă (la Poli mă refer) şi fiindcă nu avem stadion unde să joace. Acum ni se spune că nu putem avea stadion, fiindcă nu avem echipă…
P.S. Preşedintele CJ Timiş, Alfred Simonis, rămâne optimist în privinţa stadionului, fiind de acord cu alocarea unei contribuţii financiare de la bugetul judeţean. Nimic nu garantează însă faptul că, nu o să apară alte condţii ulterior. Cumva ca în bancul cu ursul iepurele şi… şapca.
Comentarii prin facebook