Să îngheţaţi bine!

Nelu Crăciun este un pensionar de 71 de ani. Are o pensie de aproape 15 milioane de lei vechi. A fost toată viaţa contabil la o întreprindere. Nu se plânge prea mult de pensia sa, fiindcă ştie că sunt mulţi alţii care au pensii mult mai mici. Cu ce mai primeşte soţia, tot pensionară, poate să spună că are un trai liniştit. Modest, dar liniştit. Când intră banii în casă, primul lucru pe care îl face domnul Nelu este să-şi plătească dările şi utilităţile. În luna ianuarie, fie frig, fie vânt sau ploaie, stă la coadă la primărie să-şi achite impozitele. Ca să aibă domnii edili lichidităţi! Fiindcă dl Nelu e învăţat de-o viaţă întreagă să dea statului ce-i al statului. Mai mult, a învăţat să-i şi respecte pe cei care sunt în frunte. Fie la Bucureşti, fie la Timişoara. A înţeles de la televizor, de la dl Băsescu, de la dl Boc, că e criză mare în ţară. Că nu sunt alte soluţii decât să se micşoreze salarii, pensii, să fie daţi oameni afară din slujbe. „Numai mai rău să nu fie!”, îşi spune dl Nelu îngrijorat. Încă e bine, atâta timp cât pensia îi vine. N-a întârziat decât de vreo două ori, şi nu mult timp. Că jumătate din ea merge pe căldură, gaz, lumină, apă-canal, telefon etc. nici nu mai contează. La telefonul fix a vrut să renunţe, dar şi-a amintit ce greu a fost să-şi instaleze un post telefonic, aşa că a abandonat ideea. Poate şi dintr-o fire mai conservatoare. Are şi un „mobil” acasă, de pe care mai vorbeşte cu băiatul şi nepoţica de opt ani. Pestea viaţa liniştită a lui nea Nelu a venit însă un pocinog. Şi nu din cauza lui. Într-o seară s-au luat căldura şi apa caldă. Culmea, s-a întâmplat chiar când nepoţica era la el acasă, părinţii ei părăsind Timişoara pentru câteva zile. În casă s-a făcut tot mai frig, omul neavând nici reşou sau radiator. A intrat puţin în panică, fiindu-i frică pentru fetiţă, dar şi de la ce reproşuri îşi va primi de la băiat şi noră. De împrumutat un radiator nici nu se punea problema. Aşa că a mers să caute noaptea prin tot oraşul. A găsit într-un final, cu mari greutăţi. A trecut cu bine şi peste asta. Dar ceva în sufletul lui s-a rupt: „Cu ce sunt eu vinovat, care îmi plătesc tot timpul căldura la zi? Cu ce?”. La televizor i-a văzut apoi pe primar şi pe prefect, cum se certau şi se lăudau care mai de care că au adus căldura înapoi. Nimeni nu şi-a cerut scuze însă, pentru că această căldură a fost luată într-o seară de iarnă. Iar ca nea Nelu sunt zeci de mii de timişoreni. Corecţi. Care îşi plătesc dările la timp. Cu ce sunt ei vinovaţi? Din acea seară, dl Nelu a înţeles că primarul, prefectul şi toţi ceilalţi nu mai merită respectul său. Nici cât negru sub unghie. A înţeles că de acum înainte nu se va mai grăbi să-şi plătească dările la zi. Fiindcă nu se merită. A înţeles că a fi cinstit, onest şi corect e o mare prostie în ţara asta. I-au trebuit 71 de ani să realizeze acest lucru. Şi fiindcă acum vin sărbătorile, nea Nelu nu mai aşteaptă nimic, nici de la primar, nici de la prefect, premier, preşedinte sau ce or mai fi. Poate doar să i se ureze un „tradiţional” „Să îngheţaţi bine!”.