Decizia de sanctionare disciplinara a salariatului

Pentru a preveni abuzurile și a crea o modalitate de control a împrejurărilor în care angajatorul acționează în această materie, dar și pentru a construi un mijloc real de protecție a salariaților, legiuitorul a impus anumite condiții stricte de formă și fond în care un asemenea act să poată fi emis.

Decizia de sancționare disciplinară a salariatului trebuie în mod obligatoriu să îmbrace forma scrisă, fiind limitată temporal la două praguri, și anume: este necesar a fi dispusă în termen de 30 de zile de când angajatorul a luat cunoștință de fapta pentru care urmeaza să o aplice, dar nu mai târziu de șase luni de la producerea acesteia.

Altfel spus, niciun salariat nu poate fi sancționat disciplinar în condiții legale pentru fapte produse mai vechi de șase luni, respectiv pentru fapte de a caror existență angajatorul a avut cunoștință, dar nu le-a sancționat în termenul legal de 30 de zile de când le-a sesizat.

În atare împrejurare se poate observa din capul locului că un prim criteriu de apărare în contextul încercării de anulare a unei decizii de sancționare disciplinară în instanță îl reprezintă verificarea îndeplinirii condițiilor arătate.

Apoi nu trebuie ignorat faptul că, sub aspect formal, decizia trebuie să cuprindă în conținutul său, sub sancțiunea nulității absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancţiunea poate fi contestată si instanţa competentă la care sancţiunea poate fi atacată.

Cu alte cuvinte, nu se poate sancționa în mod legal un salariat fără ca acestuia prin decizie să nu i se precizeze în mod concret care sunt faptele incriminate, care sunt normele încălcate prin conduita sancționată, din ce motiv au fost înlăturate apărările prezentate, respectiv temenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă unde salariatul trebuie să-și îndrepte acțiunea în cazul în care înțelege să conteste măsura.

Omiterea oricăreia din mențunile obligatorii prezentate anterior va atrage nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară a salariatului. Totuși, această corectie nu intervine de la sine, căci este imposibil de acceptat în mod rezonabil că, odată prezentate neajunsurile actului de sancționare, angajatorul îl va retracta, fiind necesară deschiderea unei acțiuni în instanță unde să se solicite anularea deciziei în discuție, acțiune în cuprinsul căreia să se arate și care sunt prevederile legale nerespectate de unitatea angajatoare la emiterea deciziei contestate.

Este de la sine înțeles faptul că o eventuala contestare a unei decizii de sancționare disciplinară în instanță nu este necesar să urmărească doar împrejurările de forma pe care contestatorul pretinde că partea potrivnică le-ar fi comis, putând fi aduse în discuție și aspecte de fond, inclusiv contestarea realității faptelor imputate.

Angajatul va putea administra toate probele pe care le va considera necesare pentru a-și dovedi nevinovăția, fiind dese cazurile în care instanțele constată sancționari abuzive ale salariaților, determinate în mod real de neînțelegeri între conducere și angajații sancționați.

Salariatul poate contesta decizia într-un termen de 30 de zile de la recepționarea acesteia, termenul urmând a se calcula pe zile calendaristice. Astfel se elimină incertitudinile, trecerea timpului urmând să acționeze producând efecte juridice și de o parte si de cealaltă, în sensul că dacă, pe de o parte, fapta trebuie sesizată și sancționată de angajator în termen, în mod simetric decizia trebuie contestată de angajat în aceleași condiții.

Decizia de sancționare se predă salariatului în termen de cinci zile de la adoptare, urmând a fi aplicabilă de la momentul recepționării sale. În caz de refuz al primirii acesteia, decizia va fi trimisă în același termen, prin serviciile poștale cu confirmare de primire, pe adresa domiciliului sau reședinței salariatului.

Concluzionând, prevederile din legislația muncii oferă o protecție consistentă salariaților în fata unor posibile sancționări abusive, obligând angajatorii să acționeze cu transparență și celeritate ori de câte ori aplică astfel de măsuri.