Șefa CSM, judecătorul Elena Costache, spunea într-un interviu dat Digi24 că nivelul de trai al magistraților este unul normal, că 11.000 de lei pensie ar fi o valoare prea mică și că lipsa banilor i-ar determina pe judecători să-și piardă independența. Putem fi de acord că pentru majoritatea țărilor din Uniunea Europeană ar fi normal un trai cu 3.000-4.000 de euro. N-ar fi tocmai grozav de anormal să consideri chiar și pentru România suma asta ca fiind una uriașă și ar putea fi binevenită unui magistrat care împarte dreptatea. Până aici poți fi de acord cu ce spune șefa magistraților. Mai departe putem specula și lucrurile devin urâte.
Aici sunt două chestiuni la care putem medita. Magistratul pretinde și primește de la stat bani mai mulți pentru că îi este blocat accesul la alte moduri de a face bani. De pildă, afacerile nu îi sunt permise, nu poate administra o firmă, nu poate candida politic și de aici vine și ideea ca statul trebuie să vină și să satisfacă un astfel de profesionist pentru a-și duce o viață normală, cum spune șefa CSM. Evaluarea însă contează. Fac toți asta? Împart dreptatea pentru că primesc mulți bani?
Știm că sunt judecători care nu împart dreptatea. Dar asta, firește, nu ar trebui să-i afecteze pe cei care o împart și își fac treaba. Inspecția Judiciară ar trebui să facă ordine și să elimine haosul din această importantă putere a statului român. Nu se întâmplă așa, iar pretenția ca banul să devină condiția ca judecătorul să nu devină corupt este mizerabilă. Căci așa sună. Dacă șefa CSM avertizează că magistrații și-ar putea pierde independența înțelegem nu că partidele vor încăleca sistemul de justițe, deși mulți judecători n-au fost deranjați ani buni de așa ceva, ci că alternativa aproape obligatorie la muncă cinstită, cu bugetul de salarii care și-l poate permite România, este șpaga și crima organizată.
Ca și cum un fotbalist intră pe teren cu două situații în cap. Ori are salariu mare și joacă bine, ori nu primește suficienți bani de la angajator și este obligat să trântească meciul. Partea aia cu etica sportivă, cu moralitatea, cu principiile olimpismului sunt bla-bla-bla pentru un judecător? Nu e destul că jurământul unui medic este un rahat rostit mecanic pentru o grămadă de medici care ar trebui să salveze fie și gratis viața unui om, dacă o astfel de situație îi iese în cale?
Nu ne-am înveninat destul trăindu-ne viața cu gândul că la medic trebuie să dai și chiar să ți se ia? Că la judecător te duci înveninat de scenariul că justițiabilul cu care te răfuiești în fața magistraților are parte de alt tratament decât tine, fie că este așa sau doar trăiești o senzație de care nu ai scăpat toată viața? De câtă justiție am avut parte atunci când puterea supunea dezbaterii dosare în ședințe de partid? Iar atunci magistratul avea deja salariu și pensia mare. Ne este pensia și salariul mari o garanție că vom avea justiția corectă sau dor o condiție minimală, pe vremuri insesizabilă în bine?
Da, intependența magistraților depinde de bani. Societatea atâta poate da astăzi. A dat mai mult, „piața” s-a prăbușit și oricine mai lasă de la el pentru ca lucrurile să se petreacă normal într-o societate. Și cel care vinde bostanul, și pantofarul, toți trebuie să lăsăm de la noi când e greu, nu doar unii. Dacă independența magistraților depinde doar de bani e grav. Dacă punem în jilțuri doar operatori la bancomate, nu și oameni, cu siguranță că dreptatea va continua să se tranzaționeze, nu să se căute, iar lumea va exploda la un moment dat, negăsind-o chiar acționând pe cont propriu.











































Comentarii prin facebook