S-au împlinit, azi, 15 ani de la dispariţia lui Corneliu Coposu, fără îndoială cel mai mare om politic pe care l-a avut România postbelică. Un OM care a demonstrat că se poate face politică şi bazându-te pe repere morale. Coposu, supranumit şi Seniorul politicii româneşti – au recunoscut-o ulterior şi detractorii lui – a fost unul dintre oamenii providenţiali, care se nasc tot mai rar, dar care au o contribuţie covârşitoare pentru a aşeza ţara lor pe un drum. Un drum normal. Se părea atunci că, datorită în principal eforturilor depuse de Corneliu Coposu, România şi-a găsit calea. Se pregătise terenul pentru ca toată clica neo-comunistă, burghezia roşie, să se retragă în umbră, să-şi numere banii. Din păcate, fără să aibă un Coposu, creaţia sa, Convenţia Democrată, a clacat în guvernrea 1996-2000.
La un deceniu şi jumătate de la dispariţia sa, toată lumea a uitat ceea ce a însemnat Coposu, inclusiv mărunţii epigoni din PNŢCD. De fapt, care PNŢCD? Un partid divizat, o aripă fiind condusă de un comesean al lui Dan Diaconescu-OTV, iar cealaltă, de un controversat fost director de FPS.
Trăim într-o Românie care nu se regăseşte nici acum, la 21 de ani de la evenimentele din 1989. O Românie în care sunt proslăvite non-valorile, impostura, derbedeii, mârlănia, pupincuriştii lui Ceauşescu. O Românie dezrădăcinată, care are acum nevoie mai mult ca oricând de un lider providenţial. Are nevoie de Senior. Sau măcar de amintirea lui.
Comentarii prin facebook