Ca la un semnal, de ceva vreme, pe deasupra României a apărut un val de naționalism, amintind cumva de turbulenta perioadă interbelică. Un naționalism primitiv, de peșteră, pe care în urmă cu ceva ani nu și-l permiteau decât specimene ca Vadim Tudor sau Ghiță Funar. Atenție, nu confundați naționalismul demagogic cu patriotismul! Acum gargara naționalistă pare să fie de bonton, multe personaje politice dar și din alte domenii participând parcă la o „olimpiadă” de dat cu pumnii în piept și înjurat tot ce nu este românesc: Europa, SUA etc. Amestecând ca într-un creuzet acest naționalism deșănțat cu o halcă de ortodoxism extremist și o bună porție de protocronism rezultă un melanj puturos care insuflă românilor ideea că sunt buricul pământului și nu le rămâne altceva de făcut decât să-și cultive în continuare lenea într-o lungă autoadmirație. Și evident o ură tot mai mare împotriva străinilor mereu vinovați pentru pentru toate relele care ni se întâmplă.
De la Traian Băsescu și Victor Ponta la Elena Udrea și Rareș Bogdan; de la Sebastian Ghiță și Sorin Cârțu până la Mitică Dragomir și Marian Munteanu; de la obscurul Bogdan Diaconu și narcisistul Cozmin Gușă pâna la enervantul Mirel Palada și deja senilul Cornel Dinu. Nu mai vorbesc de „Războinicul luminii”, apostolul neamului Gigi Becali. Cu toții ne arată acum cum trebuie să-ți iubești țara și să fii șovin cu acte în regulă. Și asta cu toate că cei mai mulți dintrei ei și-au arătat „dragostea” față de România furând-o ca-n codru. Doar în cel mai bun caz, neplătindu-și taxele la stat. Până și în insipidul senator de Timiș Matei Suciu s-a învârtoșat rânza naționalistă și l-a luat la palme (verbale evident) pe ambasadorul SUA la Chișinău pentru câteva declarații, e drept, puțin deplasate. Și nu întâmplător pe scena politică au apărut recent două partide naționaliste.
Cum era de așteptat acest naționalism grobian și-a făcut loc și în lumea fotbalului. Iar ținta lui a devenit selecționerul Christoph Daum. Nu vreau să fiu acum neapărat avocatul neamțului, el dezamăgind și având destule greșeli în meciul de debut cu Muntenegru. De la primul „11” trimis în teren, până la schimbările făcute cu multă întârziere. Au fost erori evidente, dar trebuie spus și faptul că n-a mai lucrat cu acești oameni, decât în cele cinci zile dinaintea meciului. Nu-i o scuză, ci o realitate. La fel cum e aceea a „descoperirii” timișoreanului Romario Benzar, poate cel mai bun om al României în acest meci. Plus că totuși am jucat cu o națională din spațiul ex-iugoslav, cu fotbaliști înregimentați la cluburi mai mari decât „tricolorii”. A fost însă un semi-eșec, e adevărat.
Numai că valul de critici care au venit după meci nu de puține ori a avut conotații care n-au de-a face cu fotbalul, ci cu acel naționalism de grotă amintit ințial. Unii nici măcar nu și-au ascuns bucuria după acest meci slab. Că, vezi Doamne!, neamțul e neamț și habar n-are de fibra noastră românească. Că doar e țărișoara noastră și numai noi românii îi cunoaștem și sufletul și doina și codrul și toate legendele începând cu Vlad Țepeș și terminând cu Arsenie Boca. Da, la unii în spatele gargarei naționaliste sunt și interese pur materiale. Păi, unde e vremea Generalului Cașchetă, când Gigi Becali făcea lotul, ori se știe că orice convocare la Națională, nu mai vorbesc de minute jucate, umflă valoarea unui jucător. Ei, dacă era nea Piți sau Cașchetă îi „spărgeam” pe muntenegreni! Dacă nu la fotbal, la barbut sau băloșit icoane.
Și dacă pierdeam, o făceam cu români mari și verzi ca antrenori, nu cu un neamț care pe deasupra a mai tras și pe nas. Am uitat oare cum ne-am calificat la Europenele din Franța dinr-o grupă de toată jena? Am uita că am egalat Finlanda pe tren propriu într-un meci decisiv cu un gol dat în minutul 93? După ce finlandezii au avut la 1-0 un penalty pe care doar arbitrul nu l-a văzut. O Finlandă oricum mai slabă decât Muntenegru și care tocmai a făcut egal acasă cu Kosovo.
Comentarii prin facebook