Primăria Timişoara şi-a respectat obligaţia contractuală în relaţia cu clubul de fotbal Poli Timişoara şi a virat un milion de euro în conturile societăţii comerciale administrate de Marian Iancu. Asta e de bine sau e de rău? Dacă priveşti problema din biroul viceprimarului PSD Sorin Grindeanu, parteneriatul cu echipa condusă de afaceristul bucureştean pare mai degrabă o cocoaşă. Dacă te duci cîţiva metri mai încolo, în cabinetul «vicelui» PNŢCD Adrian Orza, susţinerea fotbalului local pare o chestiune mult mai firească, mai lesne de digerat în nişte termeni contractuali uşor ajustaţi, în sensul unei premieri graduale, după locul obţinut în clasament. Din păcate pentru suporteri, continuarea colaborării dintre autoritatea locală şi clubul Poli pare mai degrabă să aibă o miză politică, decât una sportivă sau măcar economică. În termeni simplişti, părţile se întreabă dacă trebuie să mai dăm ban public sau nu spre fotbal, încercând să obţină un recul electoral la scrutinul de peste doi ani.
De ce să nu se facă drumuri din aceşti bani?, s-ar putea întreba cei din tabăra «vicelui» Grindeanu, ca şi cum simpla nealocare a banilor spre Poli ar transforma automat aceste fonduri în asfalt şi nu în comisioane, delegaţii în străinatate etc. Tot nemicrobiştii ar mai spune că n-au chef să dea bani pentru distracţia împătimiţilor de fotbal, ca şi cum subvenţia pentru Colterm nu ar uşura doar o categorie de contribuabili, termoficaţii, şi nu pe cealaltă, a racordaţilor la gaz. La fel şi la RATT, unde s-au tot dat subvenţii electorale, dar nu la toată lumea, ca să fie pace şi fericire în urbe. Susţinătorii continuării colaborării Poli-CLT ştiu însă că “miticul” Marian Iancu a băgat, totuşi, mai mulţi bani decât a scos de la Poli, fără să se fie un client la borcanul cu miere al afacerilor locale, cum am putea găsi un Paszkany la Cluj, un Porumboiu la Vaslui, un Turcu, pînă nu demult la Dinamo, sau, de ce nu, un Tender, patron pentru două luni la Poli în 2008.
În ultima deplasare europeană la Manchester, pentru meciul din preliminarii cu City, mulţi componenţi ai galeriei au simţit că oraşul britanic arată echipei de pe Bega acelaşi respect care l-ar fi arătătat unei echipe din Bruges, de exemplu, şi că locuitorii interesaţi de fenomen ştiau că oraşul lor va găzdui un eveniment sportiv la care participă o echipă din Timişoara. Turiştii care au vizitat stadionul celor de la United au auzit cum ghidul le transmitea celor ce aveau la gît fulare în violetul Timişoarei succes în confruntarea cu duşmanii “de moarte” de la City. Cu ce prilej vor mai auzi englezii de Timişoara? Cu prilejul unei noi revoluţii? Mai greu acum. Sau şvabii de la Stuttgart, cu care am jucat anul trecut? Când Herta Muller (din Niţchidorf) va mai lua un Nobel pentru literatură? Poate nici atunci. Dar nu-i nimic, vom continua să trăim din pagini de prezentare tot mai prăfuite şi paradoxale, din care alţii ar putea afla amuzaţi că, deşi am fost primul oraş iluminat stradal din Europa, ai şanse mari să cazi noaptea într-un canal, la periferie, şi că aici a învăţat cândva să inoate Johnny Weismuller, fără să ia vreo boală de piele din Bega.
Comentarii prin facebook