De peste 20 de ani vorbim de nevoia unei reale descentralizări, de tot soiul de variante de regionalizare administrativă a României, ca finalmente treaba să fie făcută în 2013 cumva de voie, de nevoie. N-ar fi contat de-a lungul anilor argumentul unei autonomii care să susțină un alt fel de dezvoltare regională, cu alocări bugetare după cu totul alte criterii decât cele dictate de influența vătafului de Bacău, Cluj, pe vremuri, ori Vrancea Dâmbovița sau Constanța în prezentele partide de guvernământ. Nici vorbă de așa ceva, indiferent că partidele care s-au perindat pe la Palatul Victoria își ziceau proeuropene sau aveau lipită eticheta de neocomunism. Din fericire, nici măcar șantajul UDMR n-a fost decisiv în hotărârea Guvernului Ponta de a scoate populația (cu folos, de data asta) în 2014 la referendum pentru modificarea Constituției.
În vremea mandatului încarceratului Năstase A., agențiile de turism electoral ale PSD au scos poporul la referendum pentru cu totul alte probleme, nu și pentru o regionalizare ce trebuia inclusă în strategia de aderare la UE. Ca în majoritatea cazurilor, modul de funcționare al birocrației europene ne-a făcut să acceptăm în chinuri groaznice, zece ani mai târziu, o treabă ce în mai toate țările permite o dezvoltare mai armonioasă, evident, și cu bani europeni.
Polonia ne este dată de fiecare dată ca exemplu, cu a sa rată colosală de absorbție a fondurilor UE. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Cu siguranță că regionalizare este o condiție primară pentru a deveni mai eligibili pe piața proiectelor europene, dar, fără doar și poate, nu ne va băga nimeni banul în straiță, dacă nu vom face și proiecte de toată isprava.
Specialiștii suflatului în iaurt avertizează asupra faptului că orice lucru bun făcut cu bătaie scurtă în goana după bani europeni s-ar putea să devină o bombă cu reacție întârziată prin crearea unor supebaroni locali. Și ca să nu-i putem contrazice pe pesimiști, au și apărut primele nominalizări pe surse pentru funcțiile de guvernatori în noile regiuni. „Landul” cu capitala la Timișoara se va numi, sec, „Regiunea Vest”, dând din plin apă la moara celor ce deplâng abandonarea formulei vechilor regiuni istorice. Cei bănuiți că ar avea cele mai mari șanse să conducă Regiunea Vest ar fi Ilie Sârbu (PSD), Sorin Frunzăverde (PNL) și Gheorghe Falcă (PDL), acesta din urmă doar în cazul unor mișcări politice așteptate în viitorii ani în interiorul uniunii de guvernământ.
Motivul pentru care și apar aceste nume în „pole position” este tocmai dimensionarea regiunii ca o structură ce s-ar putea transforma lesne într-o feudă pentru un politician ce-și canalizează ambițiile în direcții nesănătoase. Eu nu-l văd pe Ilie Sârbu guvernator al Regiunii Vest. Și nu pentru că statutul de socru al partidului nu i-ar da suficientă forță pentru așa ceva. Amintindu-mi cât de mândru povestea cum ridica dumnealui stegulețele roșii de pe agricultură în preaderare, poate că s-ar și pricepe să gestioneze atragerea de fonduri europene. Poate că și „internaționalistul” Frunzăverde ar cunoaște din tainele proiectelor europene, însă nu asta ar trebuie să aștepte contribuabilii din județele Timiș, Arad, Caraș-Severin și Hunedoara de la viitoarea reorganizare.
De ce e atât de important ca în capul acestor regiuni să nu avem oameni plafonați, artiști ai sforăriilor politice și personaje cu o mai slabă combustie în managementul proiectelor europene? Pentru că, de acum înainte, primarul Nicolae Robu sau „nea Titu” nu se vor mai putea plânge de „păcătosul” București pentru neajunsuri ale guvernării locale.
Nu vom mai putea spune că suntem un județ net donator al României și că o perfidă capitală „fanariotă” ne dorește limitarea elanului dezvoltării locale, ci vom constata că vom juca același rol lângă două județe sărace, precum Carașul și Hunedoara. Iar o ineficiență în accesarea de bani europeni și ruperea echilibrului investițional într-o astfel de regiune ar deconta vinovățiile mult mai aproape de acuzator, în biroul unui guvernator aflat la câteva străzi distanță
Comentarii prin facebook