Cine mai crede in sindicate?

Scandalul în care este implicat capul CNSLR Frăţia, Marius Petcu, este doar un vârf al aisbergului pentru ceea ce înseamnă, de fapt, mişcarea sindicală din România. Mai corect spus, despre reala ocupaţie a liderilor sindicali din toate confederaţiile. Respectiv, afaceri, şmenuri, trafic de influenţă, presiuni, şantaje etc. Aşa-zisa grijă pentru simplii sindicalişti este doar o glumă proastă servită fraierilor care îi mai ascultă pe aceşti lideri. Sindicaliştii noştri cică ar fi făcut cursuri şi ar fi fost instruiţi prin Europa. Din start se vede însă cu ochiul liber că adevăratul lor model sindical vine din America şi se numea Jimmy Hoffa. Adică un individ urcat pe umerii muncitorilor, colaborator apropiat al Mafiei şi condamnat pentru… luare de mită. La noi, sindicatele, mai ales CNSLR Frăţia, sunt de multă vreme o pepinieră de cadre pentru partide, dar şi pentru… sălile de judecată. Nu cu mult timp în urmă, prim-vicepreşedintele CNSLR Frăţia, Liviu Luca, ajungea pe mâna procurorilor într-un voluminos dosar în care mai este implicat Sorin Ovidiu Vântu. Asta doar un exemplu, fiindcă de la Miron Cozma încoace sunt zeci sau sute de şefi sindicali care, dacă n-au ajuns în politică, au ajuns prin tribunale. Nu există scandal mare de corupţie în care să nu auzi despre implicarea sindicaliştilor, fie că e vorba de sistemul vamal, de minerit, petrol, agricultură etc. În acest timp, ei, liderii de sindicat, plâng pe umerii poporului în faţa camerelor de filmat. Ce-i drept, după atâta plâns, noaptea se relaxează bătându-se pe burtă ori cu guvernanţi şi politicieni, ori cu personaje din lumea interlopă. De altfel, unii dintre ei sunt şi sindicalişti, şi politicieni în acelaşi timp. Un astfel de exemplu există şi la Timişoara şi, ca să iasă în evidenţă, umblă cu şosete albe asortate la costum negru. Doar şi Al Capone umbla cu pantofi albi la costume negre! Din marele patrimoniu sindical din 1990 n-a mai rămas nimic, cu excepţia vilelor şefilor de sindicat. Că prea puţină lume mai crede în aceşti sindicalişti de circumstanţă s-a văzut şi cu ocazia mitingurilor organizate de centralele sindicale. La ultimul au strâns vreo 7.000 de oameni, după ce au speriat pe toată lumea că vor aduce 70.000. Dar de ce ar veni oamenii la miting? Să vadă, precum în toamnă, în timp ce tristeţea era tot mai mare, nişte sindicaliste cu mătreaţă în loc de creier, dansând ca pinguinul? Şi totuşi, mai este nevoie de sindicate? Probabil că da. Dar în orice caz fără cei care au confiscat mişcarea sindicală în ultimii 20 de ani şi şi-au bătut joc de oamenii care contribuiau lunar, din sărăcia lor, la belşugul şi nesimţirea capilor sindicali.