Antrenori români care să pregătească echipe din Vestul Europei au mai fost; începnd cu Piști Covaci la marele Ajax, trecând prin Mircea Lucescu și până la timișoreanul Contra sau Costel Gâlcă. Dar români care să ajungă manageri la un club din vest nu cred că au mai fost. Cu atât mai meritorie este astfel numirea timișoreanului Ioan Timofte la cârma clubului Boavista Porto. Cârcotașii vor spune că Boavista nu mai este ce-a fost, că acum e o echipă care se zbate să nu retrogradeze. E adevărat și asta. Cum la fel de adevărat este că Bovista a trăit tot timpul la umbra concitadinei de la FC Porto. Pe de altă parte, pentru multe cluburi, tradiția e mult mai importantă decât situația conjucturală de moment. Ca pe vremuri, blazonul unui aristocrat chiar scăpătat râmânea totuși… blazon.
Și exemple sunt destule și în fotbalul de azi. Glasgow Rangers va rămâne Glasgow Rangers, chiar dacă a ajuns și în Liga a IV-a la un moment dat. La fel Napoli, care a fost retrogradată până în Liga a III-a. Și Boavista mai trage ponoasele unei retrogradări la „masa verde” în urmă cu ceva ani. Dar rămâne Boavista, un club înființat în 1903, cu patru ani înainte ca în România să aibă loc o răscoală de tip medieval.
Trecând peste acestea, trebuie remarcat modul discret în care Timofte a ajuns la Porto, fără zarva care însoțește de obicei acest gen de negocieri. S-a aflat totul abia după ce s-a bătut palma și semnat contractul; discret și serios. Da, Tim o să aibă o viață grea la Boavista, o echipă cu mari probleme financiare. Dar se pare că aceasta a fost un fel de fatalitate care l-a urmărit până acum. Ca manager a mai trecut, se știe, pe la Poli Timișoara, dar și la UMT, la începutul anilor 2000. De fiecare dată a avut cluburi cu probleme financiare. La Poli a fost și o conjunctură în care prea multă lume se băga să-și dea cu părerea, prea mulți erau politruci puși ca băgători de seamă și care încurcau mai mult decât să ajute. „Eu nu pot să cumpăr un pix aici, fără avizul Consiliului Director”, se plângea Tim la un moment dat, descriind situația din club.
Astfel că mandatul său de un an la Poli (o parte președinte, alta manager sportiv) n-a fost chiar un succes. Dar nu se poate vorbi nici de eșec. Eventual, de ghinio. Chiar și ca fotbalist, Tim a fost un jucător urmărit de mult ghinion. Alături de Contra, a fost în mod cert cel mai bun produs al fotbalului timișorean de după 1990. Din loialitate, a refuzat să semneze contract de impresariat cu frații Becali în perioada în care aceștia făceau Naționala și schimbau selecționerii după cum voiau mușchii lor. Acest lucru l-a ținut pe Tim în afara lotului tricolor. Deși, la un moment dat, era cel mai bun mijlocaș ofensiv/stânga pe care-l avea România. Tot ghinionul l-a făcut să pună ghetele în cui în urma unei accidentări la o vârstă destul de fragedă: 32 de ani. N-a avut noroc nici în afaceri. (Da, cârcotașii vor completa că n-a avut nici în cazinouri, dar asta este de domeniul trecutului și au fost și multe legende la mijloc.)
Dar un lucru e cert: Tim a mâncat fotbal pe pâine. Pentru el, un week-end însemna și zece meciuri văzute pe viu. De la ligile inferioare sau din campionatele de tineret, până la o escapadă la un derby european. Mulți pe la Gottlob, Dudești sau aiurea se mirau când îl vedeau pe terenurile sătești la meciuri care nu spuneau nimic. Tim a iubit mult fotbalul, i-a dat mult, dar a primit mai puțin de la el. Da, poate uneori și din vina lui. Asta, în timp ce alți jucători au dat puțin și au primit mult. De aceea, Tim merită această șansă numită Boavista. Și ar merita mult să depășească toate ghinioanele care l-au însoțit în carieră și să dovedească tuturor că poate fi un manager adevărat. Dacă nu s-a putut în România, atunci în Portugalia.
P.S. Ce coincidență: primul meci al lui Tim cu Boavista este cu cealaltă echipă la care a jucat în Portugalia, FC Porto!
Comentarii prin facebook