Ce i-a trebuit duduii U.E. bube-n cap şi păr pe limbă?!

Guvernul a stabilit recent care produse şi servicii sunt indispensabile sau necesare unei vieţi decente în România, criterii care să stea şi la baza acordării sau neacordării ajutorului social. Altfel spus, dacă un cetăţean al republicii nu are şcoală, nu-l duce capul, nu găseşte sau pur şi simplu îi este lene să presteze ceva de lucru, lui trebuie să-i asigure statul câteva milioane de lei, să-ncerce omul să trăiască puţin mai bine ca-n Epoca de Piatră. Ştiu, nu are statul buget pentru aşa ceva, nici nu suntem în Suedia să dăm bani oamenilor să se mai oprească din muncă pentru a merge la psiholog. Trăim în România şi pentru asta statul zice că poţi avea un calculator acasă, dar el nu trebuie să fie portabil, de tip laptop, poţi avea o bicicletă, dar să nu fie tractor, autoturism, barcă cu pânze sau motor diesel. Problema în lista propusă de guvern pentru a stabili cât de sărac trebuie să fie românul sărac pentru a primi ajutor social nu vine din faptul că omului i se interzice laptopul, i se poate interzice şi WC-ul, baia cu apă caldă sau săpunul, că tot aia este, dacă tot nu le are sau nu-i place clăbucul, ci cum verificăm dacă cetăţeanul care se declară sărac chiar e sărac, dacă el merită banul ăla şi dacă face ceva pentru el, conform legii, cu o mătură în mână, o coasă, o bidinea, să nu uite cum e gustul muncii. Căci nu e suficient să decretezi tu, stat, că proprietarul de un hectar de pământ are din ce trăi şi nu mai trebuie să primească ajutor social, pentru că e greşit, el poate lua două milioane bani din arendă pe an, sumă pentru care pierde trei milioane de lei pe lună. La fel de greşit să crezi că un asistat social eligibil nu este cumva plin de bani, patronând o afacere neofială de reparaţii auto, meşter de chiuvete sau face pe arendaşul în acelaşi spaţiu rural plin de astfel de cazuri extreme. E imposibil ca guvernul să nu ştie că în majoritatea localităţilor săteşti din România nu există înregistrat niciun angajator în afară de stat, prin instituţiile sale – primăria, şcoala, poşta, dispensarul şi poliţia. Cele câteva magazine de tip „băcănie” şi birturi pe datorie lucrează, în cele mai multe cazuri, pe formule de organizare fără angajaţi, fără depuneri în fondurile de sănătate şi pensii şi fără profit declarat. Aceste zone rurale sunt găuri negre din punct de vedere fiscal, adevărate fabrici de asistaţi sociali, şomeri ieşiţi din plată şi, mai grav, viitoare persoane ajunse la vârsta pensiei, fără ca statul să le poată calcula o pensie pentru o viaţă petrecută în afara sistemului. În România viitorilor 20-25 ani vor ieşi la pensie cei care nu au mai prins „Epoca de Aur” ceauşistă în câmpul muncii, cu slujbe asigurate, vrei, nu vrei. Până acum, satele erau pline de sărăcia celor care, fără voia lor, au ajuns la statutul de „pensionari de CAP”, dar în scurt timp vor ieşi la pensie tot mai mulţi din generaţia asistaţilor social, cei care nu şi-au cunoscut niciodată comunităţile în normalitate, cu lăptărie la colţul străzii, cu cizmărie, cu brutărie, măcelărie sau frizerie, ca să nu mai vorbesc de salon de înfrumuseţare sau restaurant, ca-n cel mai amărât sat din Germania.