Eu chiar am crezut că din grija administraţiei locale s-a dat liber la programul “Verde pentru biciclete”. Am făcut rost de o bicicletă şi am luat-o la plimbare prin cartierul Circumvalaţiunii 1. La un moment dat, ce să vezi?! O flotilă de câini comunitari m-a atacat din trei părţi, somându-mă să mă predau. Nu am cedat şi am intrat în mare viteză pe trotuarul proaspăt vopsit pentru biciclete, dar pe contrasens, vizavi de fosta “6 Martie”. Oricâtă viteză băgam eu, nu era destul să înving ambiţia javrelor. Dar ce javre! Aproape de înălţimea portbagajului bicicletei. Câţiva cetăţeni de bine şi-au dat seama că a început războiul dintre rase şi-au sărit în ajutorul omului în conflictul cu animalul. Degeaba i-au hâşâit, că lupta era pe cale să o pierd eu. Am cedat, m-am dat jos de pe bicicletă şi cu spatele la gardul viu am organizat o apărare romană, cu bicicleta în rol de scut. După câteva secunde, câinii s-au oprit, semn că n-au vrut să mă mănânce, ci doar să mă facă să mor de infarct. E, uite, cam aşa începe orice poveste premergătoare războiului dintre om şi câine. Câinele comunitar.
După ce pedelista Sulfina Barbu a promovat o lege care ar permite eutanasierea câinilor bolnavi sau doar fără stăpân, organizaţiile prietene animalelor au sărit ca arse împotriva măcelului, uitând că, pentru a fi pogrom, mai trebuie ca administraţia locală să organizeze aşa ceva, să muncească la aplicarea legii, să dea hotărâri de consiliu, dar să le şi aplice, să verifice dacă firmele plătite pentru a rezolva problema îşi fac treaba sau doar încasează banul. E complicat, nu-i aşa simplu. Prin urmare, ONG-urile n-ar trebui să-şi facă atâtea probleme, în schimb bicicliştii da. Le-aş propune iubitorilor de animale din ONG-urile astea foarte active să meargă la periferia oricărui sat din România, dar mai aproape aş recomanda Beregsăul Mare către Beregsăul Mic, lângă o groapă de gunoi. Acolo, zile la rând, puteai vedea grupuri de câini, de pui de câini. Cum cred apărătorii drepturilor animalelor că vor suferi acei căţeluşi mai puţin în drumul lor către Raiul patrupedelor? Murind în chinuri groaznice de foame, fleciţi de roţile vreunei maşini sau prin vreo injecţie letală? Până se gândesc la vreun răspuns, i-aş mai ruga pe oengişti să-şi ia copilul, să se urce pe biciclete şi să se ducă prin zona unde am fost eu atacat de trei câinoci, după care mai vorbim, dacă mai are careva glas.
Dacă eu greşesc, îmi cer scuze. Poate că realitatea este alta, iar acei câini au fost, în realitate, manipulaţi să mă atace. De vreun partid politic. Posibil. Dacă cei de la PSD ar bănui că bicicleta mea e una din cele patru milioane de biciclete din China oferite cadou electoral de PDL, n-ar fi exclus ca social-democraţii să reacţioneze şi să achiziţioneze tot din China 12 milioane de câini, trei pentru fiecare alegător cumpărat de PDL, astfel ca acele voturi să nu mai ajungă să fie depuse în urnă. Ar fi o strategie şi asta. Dar dacă eu mi-aş pune, domnule Ciuhandu, la roţile de la bicicletă lănci ca la carele romane, oare aş avea nevoie de autorizaţie specială de la primărie? Că după aia mă trezesc amendat de poliţia localăm, pe motiv că tai “mielul” pe stradă, în condiţii neigienice.
Comentarii prin facebook