Un sfert de secol. Atât a trecut de când pe străzile Timișoarei începea să adie mirosul libertății și al morții. Cu excepția lui Nicolae Ceaușescu, condamnat și executat în decembrie 1989, toți vinovații pentru crimele făcute de Armată și Securitate în acele zile sunt liberi ori au murit bucurându-se de pensii mari și libertate. Timișoara: 73 de morți și 296 răniți, înainte de 22 decembrie. 20 de morți și 77 răniți, după ce puterea a fost predată de aparatul comunist cu recomandare de la Moscova. Mizeria umană a sistemului nu s-a oprit aici. 43 de cadavre ale celor uciși din timpul luptelor de stradă, dar și ale celor executați cu sânge rece pe patul de spital, au fost duse la crematoriu, iar cenușa, aruncată la o gură de canal.
Noua putere s-a făcut că bandajează răni. N-a vindecat nimic într-o societate confuză. Victimele au fost puse la aceeași masă cu criminalii (unii dintre ei, decorați ori ridicați în grad de Președinție), resursele au ajuns pe aceleași mâini perfecționate în colectarea fondurilor pentru Securitate, iar adevărații revoluționari au fost ademeniți cu recompense care n-au făcut decât să le destrame unitatea consolidată în decembrie 1989. Din acest motiv, astăzi mi-aș aduce aminte de cei care nu și-au dorit de la revoluție altceva decât libertate. Nu locuri pentru case, nu terenuri agricole, nu rente viagere, nu locuri eligibile pe liste politice. Acestea n-au făcut decât să transforme revoluționarul timișorean într-o slugă a celor care au reprezentat sistemul și înainte de 1989, și după, prin funcțiile ce le dețineau în partidele decidente.
Știe cineva mai bine decât acești oameni cât este de greu să ieși pe stradă pentru a da față-n față cu un pluton de militari înarmați cu muniție de război? Poate puținii veterani rămași în viață și-ar aminti senzația pe care-o poți avea în asemenea situație. Să-ți lași acasă copiii cu un viitor extrem de incert în cazul în care dictatura ar fi biruit este o decizie ce puțini oameni au avut tăria s-o ia în acele zile. Acei oameni merită fiecare o statuie. Nu victimele colaterale, nu cei răniți de gloanțe ricoșate din calorifer, nu instiganți la devastat magazine, nu „revoluționari” arestați cu televizoare în brațe, nu cei ce au știut să-și „vândă” imaginea de lideri revoluționari, ci acei timișoreni, români, unguri, șvabi, sârbi, bulgari, ortodocși, catolici, protestanți sau neoprotestanți care au riscat totul la finele lui 1989. Pentru libertate, nu pentru scoaterea laptelui și-a pâinii de la rația din comerțul ceaușist.
Dacă nu ați fost în stare să le faceți dreptate – politicieni și oameni din magistratură – măcar ridicați-le acestor eroi câte o statuie pe o altă alee personalităților. Indiferent de ce se spune despre revoluția din decembrie 1989 de la Timișoara, indiferent că istoria va argumenta o preluare a puterii printr-o lovitură de stat ori că serviciile secrete externe au pus umărul la o astfel de lucrare, meritele sutelor, miilor de timișoreni care-au înfruntat atât de violent latura armată a dictaturii comuniste nu pot fi diminuate prin nicio diversiune. Pentru că habar n-aveau de așa ceva, iar inocența lor și dorința de libertate nu poate fi pusă la îndoială. Din păcate, ca atâtea altele, și propunerea cu monumentele pentru revoluționari este o utopie. Dacă în 25 de ani n-am reușit să separăm eroul de impostor, cum vom ști cui să facem statuie?
Comentarii prin facebook