Aradul şi Timişoara sunt două oraşe aproape normale. Uneori chiar plictisitoare. 363 de zile pe an, pe malurile Mureşului şi al Begăi arareori se întâmplă ceva senzaţional. Mai o zi a recoltei, vreun concert pe ştrand al vreunui cântăreţ expirat, festivalul operei și operetei, vreo bucată de autostradă inspectată de alaiul puterii politice şi cam atât. 363 zile pe an competiţia dintre Timişoara şi Arad o mai vedem prin prisma politică, comparând ce face Falcă cu ce face Ciuhandu, cât de mult ajută guvernul oraşul de dincolo de Mureş, că e pedelist, şi cât de frustrată ar fi capitala Banatului cea nesuportată de mitici pe motive de nealiniere. 363 de zile pe an cele două oraşe se întrec în numărat de mall-uri. Timişoara are unul, dar mare, încă o tentaţie pentru vecinii de la nord, care, din elan capitalist şi orgolii regionale, au deschis deja două mai micuţe, iar mâine-poimâine taie panglica la „marele” mall, adevărata lucrare care are trebui să se compare cu „Iuliusul” din Timişoara. La nivel de plebe, discuţia merge în direcţia lui „al nostru e mai mare cu doi centimetri”. Că mall-ul din Arad ar fi fost mai cantitativ decât cel din Timişoara dacă nu venea criza asta păcătoasă. Dar, totuși, criza a venit, făcând ca războiul centimetrilor, al mall-urilor și al altor pricini de măsurat mândria pe metru pătrat să fie împins către un viitor tot mai incert.
Doar două zile pe an, două zile la trei-patru ani, la deceniu, cum le e norocul, cele două oraşe trăiesc efervescent din fotbal. În acele momente nimic nu mai contează, poate că nici jocul celor două echipe. Rezultatul final e motiv de bucurie sau necaz, dar nu face totul într-o astfel de sărbătoare. Duelul galeriilor a depășit cu mult miza duelului din teren. Singurul element de originalitate rezistă în tribune, acolo unde niște puștani timișoreni și arădeni își scuipă plămânii și-și etalează priceperile artistice pe niște bannere ce dau viață coregrafiilor. La vremuri noi, echipele sunt clădite pe mercenariat și resuscitate juridic prin implanturi bucureştene, în cazul lui Poli, ori de Salonta sau Covaci, în situaţia UTA-ei. Jucătorii sunt mai toţi de pe alte meleaguri, mulţi timişoreni jucând acum în echipa arădeană. Vedetele de la Poli sunt cu gândul la grupele pierdute ale Europa League, tinerilor neexperimentați li se înmoaie picioarele pe fondul vacarmului din tribune, iar la nivel de conducere prea puţin poate motiva o dispută italiano-giuleşteano-moldavă, dacă e să vorbim de patronatul şi conducerile celor două echipe. Dacă n-ar fi tribunele, încrâncenarea Arad-Timişoara s-ar duce între „principalul” Roli Nagy de la UTA şi „secundul” Iosif Rotariu, de la Poli, doi maseuri uitați pe bancă de pe vremea comunismului, plus o mână de prunci scoși pe gazonul verde de cele două staff-uri tehnice. Dar nu numai tribunele vor trepida în aşteptarea şi în timpul acestui meci. Gările celor două oraşe, traseele autocarelor, garnizoane de jandarmi în alertă, bulevardele care vor exploda cu urări şi lozinci pline de perversiuni adresate, la grămadă, unor oameni care poate habar nu au de ce nişte tineri aparent normali devin într-o astfel de zi atât de prost crescuţi. Sau nelămuriți de ce le e spartă maşina doar pentru că pe tăbliţa de înmatriculare scrie TM sau AR, după caz, judeţ adversar de moarte al poporului surescitat din jurul stadionului. Întotdeauna va fi așa. Această stare se va transmite din generație în generație, cu tot cu pornirile ei animalice, iar încercările firave de-a aduce părțile beligerante la o pacifistă halbă de bere vor fi sortite eșecului din te miri ce motive banale. Pentru că, altfel, competiția Arad-Timișoara aproape că și-ar pierde tot farmecul.
Comentarii prin facebook