Mesajul Excelentei Sale Martin Roos, episcop de Timisoara, cu ocazia Sfintelor Pasti

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
Paştele este marea sărbătoare a credinţei, care, conform Scrisorii către Evrei, ne învaţă să fim statornici în ceea ce sperăm şi să fim convinşi de lucrurile pe care nu le vedem (Evr 11, 1). De aceea a crede, şi mai ales a crede în învierea lui Isus Cristos, nu este tocmai un lucru simplu.
Şi ucenicii, adesea asemenea nouă, sunt nevoiţi să asculte pe drumul spre Emmaus dojana lui Isus cel înviat: Şi totuşi cât de greu vă este vouă să credeţi toate acestea pe care vi le-au vestit profeţii, mai înainte…! (Lc 24, 25). Tot Isus este acela care le oferă imediat şi răspunsul la întrebarea fundamentală, aceea care ne frământă adesea şi pe mulţi dintre noi: Pentru ce şi de ce este nevoie de atâta suferinţă în lume, pentru ce şi de ce trebuie ca eu să sufăr, de ce tocmai mie mi se întâmplă aşa mari necazuri? Iar, în final, de ce se sfârşeşte totul prin moarte? Isus ne învaţă despre sine: nu trebuia oare ca Mesia să îndure acestea toate pentru ca astfel să poată intra în slava Tatălui său ceresc?! (Lc 24, 26).
Apostolul Paul, referindu-se tot la aceste lucruri, ne spune: noi oamenii întregim prin suferinţa noastră, ceea ce îi mai lipseşte suferinţei lui Isus (cf. Col 1, 24). Cu alte cuvinte: noi ne aducem partea noastră personală de contribuţie la mântuirea lumii împreună cu Isus Cristos. Acceptăm suferinţa şi moartea, iar acestea – în unire cu Cristos – le parcurgem cu statornicie. Acela care doreşte să îşi păstreze viaţa, acela o va pierde, dar cel care şi-o dăruieşte de dragul lui Cristos, acela o va câştiga. Isus se foloseşte de imaginea bobului de grâu, care este semănat în pământ, moarte şi prin aceasta aduce rod bogat (Ioan 12, 24-25). Cel care asemnea bobului de grâu îndrăzneşte aceasta, acela va câştiga, cel care nu are curajul de a face acest pas, acela a şi pierdut deja.
A crede, alături de Cristos cel înviat, înseamnă a fi statornic în ceea ce, în aceste zile, nu vedem dar totuşi sărbătorim şi în ceea ce ne fundamentăm cu tărie: Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu a îndurat pentru noi suferinţa, a murit pentru noi şi a înviat (Cf. 1 Cor 15, 3-5).
Credinţa nu îi pică nimănui în braţe. Deşi ea este un har şi und dar de la Dumnezeu, şi noi înşine trebuie să facem ceva şi să ne aducem şi noi aportul nostru pentru a o păstra. Credinţa trăieşte din rugăciune, din legătura cu Dumnezeu, iar în final, din semne şi din comuniunea cu toţi ceilalţi care cred. Astfel reuşesc ucenicii de la Emmaus să îl recunoască pe Mântuitorul cel înviat, prin faptul că el frânge înaintea lor pâinea şi le-o întinde. Îmbărbătaţi de acest gest, care se regăseşte şi este practicat mereu şi în bisericile şi la celebrările noastre Euharistice, cei doi ucenici aleargă înapoi la Ierusalim şi le este acceptată credinţa, ba chiar aceasta este confirmată şi de apostoli: Domnul a înviat cu-adevărat şi i-a apărut şi lui Petru (Lc 24, 33-35).
Paştele, sărbătoarea credinţei, este de atunci şi până în zilele noastre vestită, pe bună dreptate, în mod public şi solemn, servindu-ne în viaţă ca fundament şi sprijin. Fie ca celebrarea morţii şi învierii Mântuitorului să ne întărească încrederea, să servească speranţei şi să ne fie tuturora spre bogată binecuvântare.
Un Paşte binecuvântat şi bogat în haruri, vă doresc tuturora,
Timişoara, Sfintele Paşti 2012
+ Martin
Episcop de Timişoara