Dacă era primar în capitala Bavariei, Nicolae Robu scăpa de o grijă. De mai multe, dar mă gândesc că atunci când populația i-ar fi cerut un nou stadion de fotbal, edilul münchenez de la Bogsig le-ar fi indicat soluția creditului la bancă. Cum au făcut Bayern și TSV München 1860 de-au ajuns proprietare pe o bijuteria de arenă ce-și schimbă culorile mai ceva ca parlamentarii racolați de UNPR. Dar nemții de Bayern au bonitate pentru 350 milioane de euro, cât a costat Allianz Arena, noi nu. Și în Spania cluburile mari sunt proprietare pe stadioane, însă coloșii „Nou Camp” și „Santiago Bernabeu” nu au fost ridicați în era consumismului. Dar noi de la Râm de tragem și primarul Nicolae Robu știe asta cu precizie. Ca în România de-abia scăpată de sub comunism, și în Italia e la modă proprietatea publică pe stadioane. Cel din Roma e al comitetului olimpic, însă sanctuarul fotbalului milanez, „San Siro – Giuseppe Meazza” este un bun ce ține de municipalitate.
Însă oriunde ar fi candidat și câștigat alegerile în lumea asta civlizată, Nicolae Robu nu ar fi fost nevoit să ceară guvernului central ridicarea unui stadion în localitatea pe care o administrează. Poate doar, la absurd, în situația în care România ar organiza un campionat mondial de fotbal, iar guvernul și-ar asuma megalomanic îmbunătățirea infrastructurii. Vă amintiți de Grecia și ultima lor olimpiadă organizată pe datorie? Ori de „europeanul” din Polonia și Ucraina? Pe timp de „pace” însă, orice primar de mare oraș din lumea civilizată își permite să ia un credit și să ramburseze de la buget o astfel de lucrare. E adevărat, nu pentru un stadion al mântuirii neamului, de 44.000 de locuri, dar pentru o arenă cochetă de 25.000, cu siguranță s-ar găsi finanțare. Mai ales într-o localitate care are un produs intern brut de nivelul Timișoarei, iar impozitele într-o regionalizare firească nu s-ar duce atât de vârtos la înalta poartă, pentru ca apoi să te milogești „sultanului” de un stadion. Vezi Craiova sau „leagănul” fotbalului românesc, Tg. Jiu.
Dacă nu se merge pe investiția publică, mai este și varianta ca un club al bănățenilor (chiar și recășeni) să devină o mândrie pentru orice investitor local. La cât de făloși sunt bănățenii, s-ar ajunge ca timișorenii cu bani și afaceri în spate să se bată pentru a pune mâna pe un pachet de acțiuni la Poli și pe o asociere cu primăria în construirea unui stadion. Dar asta e o altă discuție despre ce poate și ce vrea această zonă prosperă. Nu suntem în această situație și Nicolae Robu este nevoit să ceară bani pentru stadion de la Victor Ponta. Din banii timișorenilor luați la bugetul central să ne dea și Victor Ponta câteva milioane, ca la milogi, dacă se poate. Cum a făcut-o și primarul de Jimbolia, Darius Postelnicu, pentru a rezolva problema navetiștilor pe calea ferată. Asta e poziția naturală a primarului român care vrea să lase ceva în urmă. Dacă ești Olguța de Craiova, atunci primești pe bază de relații și cine știe ce mai face dumneaei să și le întrețină. Dacă primarul nu este de-o culoare cu guvernul, atunci ia poziția ghiocel și cu asta rămâne. Poți trăi cu speranța că lumea va vedea ce măgar e cel care gestionează banul din impozite dus la București, iar la anul să nu-l mai voteze pe acel patruped cu partid cu tot. Asta fiind și miza epistolară a celor doi primari timișeni.
Mă gândeam la un moment dat ce-ar fi dacă Ponta ar da bani Timișoarei pentru stadion. Dacă vreți, să fie ca o minciunică atât de dragă premierului PSD. Toată lumea știe că Ponta nu dă bani Timișoarei, orașul soției, dar uite că ne-a păcălit și va da. Chiar așa, vă imaginați prin ce transformări senzaționale ar fi trecut un oraș mai mic, Videle sau Băicoi, de exemplu, dacă o altă ipotetică nevastă a premierului ar fi fost de acolo. Cât ar fi scris presa ofticată că prima doamnă a primului domn ministru își manevrează soțul ca să-și „coafeze” localitatea natală? Cu Timișoara nu se poate, pentru că aici e normalitate, când i se cere, și anormalitate, când i se dă. Așa e, domnule Ilie Sârbu?
Comentarii prin facebook