Sâmbătă, în timp ce bărbații români își ajutau soțiile la cumpărături sau prin bucătării în așteptarea Învierii Domnului, ca dezlegare la o îndelung așteptată orgie culinară, eu mi-am propus să mă joc de-a „Cristian Brâncovan”. De „mic copil” mi-am dorit să ajung Cristian Brâncovan când voi fi mare, dar năzuința asta țintea mai degrabă poziția de lider al galeriei lui Poli, nu neapărat cea de portstindard al simțului civic timișorean. Nici nu știam pe atunci ce preocupări cetățenești va avea tânărul alb-violet. Se făcea că puțin după orele 14 aud o bubuitură specifică unui accident auto. Mai precis, de geam spart. Ies la fereastră și văd o mașină spartă lateral spate, o moviliță de cioburi lângă roată și câțiva metri depărtare un individ. Cum strada era goală, era de bun simț să gândești că acela era spărgătorul de mașini.
Fug repede să-mi iau încălțările, telefonul și ies în stradă, în ideea să urmăresc traseul suspectului fără ca el să știe că sunt în spatele lui, timp în care să sun și la Poliție. De unde să știu cum e cu tacticile spărgătorilor? Borfașul spărsese geamul, dar nu luase geanta de pe banchetă, probabil să aibă timp să vadă dacă cineva a pus ochii pe el. Pentru golirea mașinii de conținut urma să se întoarcă. Când ajung în stradă dau nas în nas cu suspectul. N-apuc să strig „Stai, sunt Cristian Brâncovan!”, că omul a întors 180 grd și a luat-o la fugă. Am reușit să-i văd câteva particularități în îmbrăcăminte. Blugi prespălați de neam prost și niște pantofi sport bleu, prea țipători să nu-i desebești de alții în jumătate de Timișoară. Fug după el vreun kilometru pe străduțe întortocheate spre Ronaț. În mod evident pierdeam teren, dar aveam avantajul că hoțul credea că l-am pierdut.
La un moment dat a încetinit și a făcut joncțiunea cu o duduie complice pe la Balta Verde. Probabil că ei i-ar fi plasat marfa dacă reușea să fure ceva. Între timp, sun la un amic, care ia mașina, și încă un prieten să-i taie calea după cum îl îndrumam. Pe strada Martir Colonel Ioan Uță mașina îi trece în față, iar eu veneam din spate. N-a ripostat. S-a predat pașnic, după ce a văzut că suntem trei „brâncovani” pe urmele lui. O splendoare de personaj. Îmbrăcat cu prost gust, e adevărat, dar nu jerpelit. Mai avea la gât și un „șarpe” de lanț aparent de aur, ceea ce mă face să cred că trăia bine din ce „muncea”. După față, era parte a unei minorități naționale care cam ridică statisticile infracționale în România, dar asta nu e treaba mea, ci a judiciariștilor și-a antropologilor.
Nimeni nu l-a lovit și nu spun asta de frica poliției sau pentru că nu ne-ar fi plăcut, ci pentru că așa s-a întâmplat. I-am spus să stea pup până vine echipajul. Cei de la 112 îmi spun să fac apel la cetățeni pentru a reține suspectul, că oamenii legii sunt pe drum. Cam în 10 minute au ajuns. Cătușe, sus în mașină, mers la fața locului, toată procedura. Polițiștii găsesc și o cameră de luat vederi care filma spre locul faptei, vorbesc cu proprietarul pentru a contacta firma de pază, ies și proprietarii mașinii sparte, se schimbă telefoane și date etc. Sunt rugat să merg la secția de poliție să dau declarații. Merg, cum să nu?, că doar nu am alergat aiurea de Sâmbăta Mare un kilometru. Însă la secția de poliție mi se spune că suspectului nu i se poate face nimic, că persoana cu mașina spartă e un tembel din Bihor care nu vrea să facă plângere. Și că singura minimă șansă e ca amprentele suspectului să se potrivească la alte spargeri pentru a i se face dosar penal și pentru a fi reținut, dar slabe șanse.
La un moment dat am avut senzația că am încurcat pe cineva cu simțul meu civic. Pe hoț în primul rând, e clar. Avea și el sărbători mai fericite. Apoi pe proprietar, care oricum pleca fără nicio traumă spre Bihor, ba chiar și pe polițiștii care aveau poate altceva mai bun de făcut înainte de seara Învierii. Bine că n-am fost singur și că borfașul n-avea cuțit la el, că mai ajungeam și la spital de atâta simț civic. Gata nu mai vreau să fiu „Cristian Brâncovan”. M-am săturat. Acum aș vrea să fiu „senatorul Petru Ehegartner”, că bag o inițiativă legislativă de modificare a codurilor penale ca astfel de personaje să nu mai scape atât de ușor. Căci asta e legea în momentul de față, un rahat, la fel ca mulți dintre ăia care-au făcut-o.
Infracțiunile împotriva persoanei nici nu sunt luate în seamă dacă nu sunt reclamate, chiar dacă o cameră de luat vederi filmează totul sau un polițist surprinde evenimentul. Nu infracțiunile împotriva cetățeanului contează, ci prevederile din codul penal care le-ar face viață grea demnitarilor în relația cu DNA. Asta îi interesează, nu siguranța cetățeanului. Legislația oferă avantaj infractorului, de teama polițistului milițian și a abuzurilor făcute înainte de 1989. Viața s-a mai schimbat, dar legea tot pe infractor îl protejează. Așa se întâmplă și cu furturile din tramvaie ori te miri de mai unde. Iar dacă mă plistisesc să fiu „senatorul Ehegartner” o să-mi doresc să fiu „deputatul Alin Popoviciu” ori „deputatul Sorin Grindeanu”, să am mulți bani. Sau măcar „Horia Cristian”, să nu fac mai nimic în Parlamentul României.
Comentarii prin facebook