Revolutia de la Timisoara, “furata” dupa ce-a mai furat-o o data “nea Nelu”

Ca-n bancuri, lejer poți pune întrebarea “Ce fac 10 lideri revoluționari când se adună în aceeași încăpere?”. Răspuns: “Normal, se ceartă!”. Din acest motiv, momentele menite să aniverseze revoluția din decembrie 1989 au fost foarte rar organizate împreună de toate asociațiile de revoluționari înființate fiecare în jurul a câte unul sau mai mulți revoluționari emblematici ai Timișoarei. Care, ca oameni ce sunt, au orgoliile, frustrările, limitele și, unii dintre ei, chiar multe păsărici vesele sub fruntea lată de luptători anti-ceaușiști. Din acest motiv, poate că n-ar fi o idee rea ca, pe viitor, Primăria Timișoara să-și asume organizarea unui moment unic la ceas de decembrie aniversar ori comemorativ, de ce nu chiar prin atragerea unui management artistic profesionist. Poate un festival de film, poate un concert cu un solist cu greutate în viața culturală națională sau europeană, nu știu, ceva care să rupă rutina asta cumplit de plictisitoare a simpozioanelor, a recitalurilor și a meselor rotunde pornite să limpezească, dar care lasă participanții într-o ceață și mai adâncă în prelungita temă de cercetare istorică “Cine a turnat la Securitate dintre liderii din balcon?” sau “Dintre domnul… și domnul… care a tras și care a fost împușcat la revoluție?”. Ori, mai nou, festivalurile de ocări cu principal subiect pupincurismul față de președinții de după.

Pot înțelege disperarea luptătorilor care astăzi protestează împotriva retragerii temporare a rentei oferite de stat. E greu ca dintr-o dată să nu te mai bazezi pe 20 de milioane de lei lunar, un venit până acum sigur și decent într-o perioadă tot mai dificilă economic. Și, zău, n-aș vrea niciodată să ajung în situația să aleg între partea materială și cea morală cu care rămâi după astfel de evenimente. Ca spectator al acestui fenomen pot spune însă cu mâna pe inimă că mizeria la care s-a ajuns în cele două decenii de recompensare frauduloasă a luptătorilor revoluției m-ar face să prefer anularea tuturor drepturilor, a certificatelor și, dacă nu se poate relua în condiții de corectitudine acest proces la nivel guvernamental, măcar să se găsească o formulă locală pentru acest lucru. Nu poți spune niciodată ce ai face în locul unui copil care și-a pierdut tatăl în revoluție. Sau să te pui în locul unei mame cu fiul făcut cenușă la crematoriu. Însă în ipostaza unui aparținător al unui erou martir n-aș suporta gândul că luptători cu merite deosebite sunt recunoscuți oficial mare parte dintre milițienii și apeviștii cu mâinile pătate de sânge în revoluție, selecție viciată din plin de liderii asociațiilor revoluționare ce-au propus listele pentru recompensare secretariatului de stat pentru problemele revoluționarilor, în special în vremea lui Balint. Mai bine să mi se recunoască meritele de luptător, de rănit, printr-o decorație nesusținută financiar, acordată de primăria orașului în care ai luptat, dacă statul român se dovedește incapabil să respecte cu puțină decență și adevăr istoric participanții adevărați la revoluția din 1989.

Iar dacă vorbim de adevăr istoric, nu pot să nu observ tot caraghioslâcul din aceste zile cu rivalitatea Timișoara – Iași în problema declanșării revoluției. Toți parlamentarii din lume, în frunte cu cei de la PDL Iași n-ar putea printr-o lege specială să stabilească cine și ce merite are într-o revoluție. Asta o fac istoricii, nu Ciuhodaru de la UPU Iași, cu stetoscopul atârnat de gât. Pe de altă parte, reacțiile unor personalități din zona politică și civică timișoreană sunt la fel de aberante. E ca și cum m-aș supăra ca giurgiuvean că Liviu Dragnea de la PSD Teleorman mută victoria lui Mihai Viteazu de la Călugăreni la Alexandria. Puțină paciență, domnilor. “Revoluția de la Timișoara” nu putea începe la Iași. Cum la fel, “Conspirația de la Iași” – pentru care trebuie să le recunoaștem meritele celor ce-au avut de suferit în acele zile, nu să-i huiduim acum – nu putea începe la Moscova, cum ar putea indica evoluția ulterioară a României sub comanda lui Ion Iliescu.