Banul public este acel ban cu care ne mândrim deseori că este al nostru. În realitate, banul public colectat în România nu a fost niciodată al nostru. Impozitul local îl mai vedem la culoarea bancnotelor, dar nu pentru mult timp. Restul ți se ia din salariu înainte de a-l încasa, după care o „halcă” ajunge în buzunarele lor. Generic, „ei” sunt denumiți „băieți deștepți”, fie că este vorba de comercianții de energie, prestatorii de servicii către comunitățile locale, intermediarii și complicii lor. Banul public nu ne ajunge în folosință decât prin formule fericite de repartiție bugetară. Poate și din acest motiv suntem ușor de senzibilizat cu informații care cuprind încă din titlu formula de „ban public”.
Un contribuabil onest reacționează instinctiv când la urechi îi ajunge o știre despre ce fac primarul, premierul, ministru cutare cu banul public. Dau un exemplu: „Consiliul Local Timișoara a votat alocarea a 10 milioane de lei către rugby, handbal, fotbal și popice”. Foarte corect. Sportul face piciorul frumos, oferă modele unui tineret tot mai obez, nu dă atâta timp noii generații să stea prin baruri și cluburi etc. Dar dacă eu scriu: „Primăria Timișoara dă bani pentru fotbal, handbal și rugby. Vezi cât din banul public alocă CLT”. Pam-pam-ta-ta-taaaaaam! Urechile ni se lungesc, ochii ni se bulbucă să vedem cât pierdem noi din banul public pe mofturi ale primarului sau consilierilor X și Y.
Ideea de „ban public” în sport este ca o formulă magică. Spui „hocus-pocus” și devii suspicios pe o anume alocare, dar nu pui deloc la suflet adevăratele hemoragii bugetare. Dacă aflăm că guvernul plătește arieratele Colterm sau ale RATT e o știre „de bine”, promovată cu fast în campanii electorale, fără să ne mai întrebăm cum s-au făcut acele datorii. Sau că aceeași primărie care dă 10 milioane de lei la sport alocă 180 milioane pentru subvenții și investiții la Colterm ca găleata de apă vărsată într-un munte de nisip. Fără efecte în tehnologie, limitarea pierderilor, dar și fără anchete sociale serioase care să descopere cum un „amărât” cu Mercedes în fața casei cere milă din banul public.
Dacă finanțăm unități bugetofage pe promisiuni electorale sau dacă în acele intreprinderi contractele s-au direcționat către cine știe mai bine să întoarcă „cașcavalul” sub formă de comision ne-am putea tăia venele de grija banului public Dar nu ni le tăiem, lăsându-ne acest privilegiu pentru banul „aruncat” în sport. Iar dacă nu e bine să cheltuim pe sport, hai să investim în medicamente. E înduioșător să aflăm de finanțarea cu multe zeci de milioane a instituțiilor spitalicești, că bugetul Timișoarei pe 2013 este mai mare cu nu știu câte procente la acest capitol, dar pacientul tot cu medicamentele de acasă va trebui să vină, în ciuda ordinelor ipocrite de la minister. Firesc, pentru că sistemul încă permite internări false și consumuri de medicamente doar pe hârtie, spre bucuria furnizorului și a gestionarului instituției.
Banul public poate merge cât mai mult în învățământ, dar părinților li se vor cere în continuare fonduri pentru mochetă și perdele. Iar noi vom fi complici la treaba asta, atâta vreme cât nu căutăm adevăratele locuri de scurgere în exces a fondurilor bugetare. Banul public merge în aparate bugetare supradimensionate din nevoia de a satisface activistul și finanțatorul de partid. Banul public ajunge cu milioanele de euro în buzunarele celor ce administrează ca niște șmecheri spațiile verzi, în prețul unui puiete plantat în parcuri mai aiurea ca semnele de circulație și în tot soiul de lucrări recepționate generos de reprezentanții primărie.
Cât avem motive „serioase”să ne încruntăm cu ocazia împărțirii banului public – fie că e vorba de fotbal, de rugby, handbal, baschet, cultură, concerte de jazz – nu ne vom mai aminti de prăduiala ce s-a făcut în urbanismul municipal, de cum primăria nu și-a exercitat dreptul de preemțiune la cumpărarea de imobile pentru care azi e gata să ofere din plin același ban public, de adevărații vinovați ai episodului „Acvariu”, de cum unii șefi de direcții din primărie impuneau chirii la jumătate de preț sau suprafață clienților favoriți cu dosare prăfuite la DNA. Acolo sunt banii publici pierduți, nu în alocările pentru sport, pentru bazine de înot sau săli polivalente în mari reședințe de județ. Dar mai contează?
Comentarii prin facebook