De la 11 septembrie 2001, New York, și până la 13 noiembrie 2015, Paris, societatea modernă euro-atlantică s-a obișnuit să asocieze cuvântul musulman cu cel de terorist. Poate că eticheta asta este la fel de nedreaptă precum cea de „hoți și cerșetori” pusă românilor de vestul Europei, dar când e vorba de viață și de moarte corectitudinea politică cu care cancelariile socialiste au mângâiat migrația economică postebelică e clar că nu mai are viață lungă. Fără să aparții neapărat dreptei extreme, nu e foarte complicat să te plasezi astăzi împotriva valului de refugiați venit din Siria, Irak sau Afganistan, ba chiar să dușmănești vecinul musulman cu care, altfel, n-ai avut nicio treabă până acum. Când auzi ce se întâmplă la periferiile Bruxelles-ului sau ale Parisului te îngrozești de detașarea cu care europeanul de rând a votat decenii la rând niște figuri politice ce și-au ratat atât de grav propriile pariuri politice.
Mi-am amintit de sinistrul situației zilele trecute, când la București, cu ocazia unui salon de nunți ce a avut loc la Palatul Parlamentului, un cetățean pus pe glume a strigat „Allahu Akbar”. O poantă, care-ar fi problema? Păi uite că firescul de până acum nu mai e firesc astăzi, după Paris și nebunia din vestul Europei. Ce dezaxat strigă astăzi „Allahu Akbar” în mijlocul unei mulțimi șocate?, te poți întreba după ce ai văzut reacția SPP-ului la Palatul Parlamentului din București. Ce mai e de făcut dacă o țară majoritar creștină este îngrozită de o astfel de incantație „Alah este mare”? O fi mare dumnealui, dar ce șansă are societatea să trăiască idilic cum ne învățau filmele americane și europene, în care copilul alb se joacă cu cel negru, polițistul negru e obligatoriu șeful celui alb, iar cel mai bun IT-ist este aproape invariabil de rasă galbenă? Niciuna.
Rapoartele despre demografie în cele mai importante țări din Europa îți distrug orice așteptare pe termen lung cu prognoza care spune că Franța va deveni musulmană în 26 de ani, Belgia mai repede, Olanda la fel, comparând natalitatea în grupurile creștine și musulmane. Și toate astea îți dau frisoane, gândindu-te cum va arăta „corectitudinea politică” practicată de noii majoritari în Europa. Oare vor fi ei la fel de toleranți cu noi, băștinașii, în casele și țările noastre? Mai e ceva de făcut într-o țară în care te arunci pe jos când un glumeț strigă „Allahu Akbar”? Da, cum să nu, singura soluție să ne aruncăm cu toții pe burtă, să exersăm sportul ăsta, ca pe viitor să o facem cât mai rapid, performant chiar. Apoi să ne cerem scuze că am dat dovadă, involuntar, de o lipsă crasă de corectitudine politică.
Zilele trecute am fost la un cabinet de fizioterapie. Într-o încăpere erau mai multe paturi despărțite de perdele. Pe paturi, mai mulți pacienți masați sau curentați de curenți diadinamici. La un moment dat, telefonul unei tanti de după perdea a sunat în poșetă. Părul mi s-a făcut măciucă, pielea s-a încrețit vâlvoi când am auzit ringtone-ul duduii, o tânguire de muezin ce începea cu „Allahu Akbar” și mai mult nu am înțeles. Mi-am amintit de episodul de la Palatul Parlamentului și îmi venea să mă arunc pe burtă, dar ce puteam să fac, căci eu eram deja pe burtă? Ca peisajul să fie mai trist, până și duduia cu telefonul „mahomedan” și-a dat seama de penibilul situației și a cerut nepoatei de pe hol să respingă repede apelul. Trebuie să caut și eu un ton de apel cu „Muma lui Ștefan Cel Mare” a lui Bolintineanu. Dar unul grav, vreun audiobook în lectura lui Klaus Iohannis.
Comentarii prin facebook