Ce bine dansa Emil Sebesan!

Să supravieţuieşti „Fenomenului Piteşti” trebuie să fi fost supraom, un înger mandatat de Dumnezeu să preia parte din suferinţa pe care comunismul şi uneltele sale puteau să le producă pe pământ. Sau să nu fi fost un înger, nici erou de poveste, ci doar un om pe care l-au lăsat puterile şi a acceptat, finalmente, să colaboreze cu Securitatea. Alte variante nu prea aveai. Cu mai bine de zece ani în urmă l-am cunoscut pe Emil Sebeşan la o chermeză a PNŢCD, oferită tineretului ţărănist cu ocazia vizitei în Timişoara a preşedintelui Emil Constantinescu. Nu-mi puteam explica atunci cum un septuagenar poate dansa cu atâta vivacitate precum o făcea Emil Sebeşan pe ringul de dans amenajat junilor PNŢCD. Cu un oarecare cinism, chiar mă gândeam că puşcăriile comuniste ori i-au doborât pe oameni, ori le-au dat puteri înzecite, nu burţi şi cocoaşe, ci parcă mai multă poftă de viaţă. Apoi i-am luat un interviu în apartamentul său din zona Bălcescu, ocazie cu care mi s-a comunicat pe cale orală ce apucasem să citesc în cărţi despre atrocităţile făcute la penitenciarul Piteşti de Eugen Ţurcanu şi echipele sale de călăi. Bătăi, umilinţe, fecale şi urină ca „aperitiv”, obligarea deţinutului să-şi facă mama curvă şi tatăl un ratat, plus o largă colecţie de violenţe fizice în cele 37 de arestări prin care a trecut din 1949. Anul trecut, Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a început să studieze cazul Sebeşan, cu câteva luni înainte ca acesta să ajungă la judecată în faţa lui Dumnezeu. După deces, au apărut mărturii dintre foştii deţinuţi politici care l-ar demasca pe Sebeşan ca turnător la Securitate în perioada în care a devenit şef de brigadă la Canal. Probabil că, de dragul istoriei, ar merita ca CNSAS să-şi ducă la capăt anchetele. E cinstit pentru cei care nu au cedat să se facă o diferenţă între cei mai slabi şi cei cu conştiinţă de fier, cum a fost şi Seniorul Corneliu Coposu, după 17 ani de temniţă grea. Cu toate acestea, într-o lume în care reducerea subvenţiei la apă caldă e suportată de omul de rând mai greu decât o acţiune torţionară, parcă e nedrept să-l judecăm pe Emil Sebeşan că ar fi cedat după atâtea bătăi îndurate în cele mai crunte sisteme represive moderne. E ca şi cum am acuza un bolnav de ciroză de colaborare cu sistemul medical din România, în timp ce autorii acelor atrocităţi mor cu asistenţă medicală de lux în sanatorii SRI, iar ucenici ca Felix se bucură acum de aura unor mari oameni de afaceri. Ce i-aş reproşa eu lui Emil Sebeşan, Dumnezeu să-l ierte!, după un eventual verdict pozitiv al CNSAS este că n-a ştiut să-şi simtă musca stându-i pe căciulă şi să odihnească în afara vieţii publice, să-şi ducă bătrâneţile departe de politică şi tumultul postrevoluţionar al asociaţiilor de foşti deţinuţi politici. Pentru asta însă îi trebuie mai mult decât statutul de victimă.