Timisoara cealalta

Vă spune ceva numele Monica Butnariu? Dar Radu Dimitrie Palicica, Cristina Adriana Dehelean? Dar Raluca Ioana van Staden şi Jacobus Frederick van Staden? Nu prea multe sau deloc, cu toate că ar trebui să ştim mult mai multe lucruri despre ei. Toţi sunt cercetători, toţi sunt timişoreni, unii din naştere, alţii prin adopţie. Toţi au luat medalii de aur şi argint la Salonul de Invenţii de la Geneva, desfăşurat în urmă cu vreo două săptămâni. Ei au făcut ca România să se claseze pe locul al IV-lea la această manifestare de tradiţie, dintr-un total de 46 de ţări. Venind dintr-o ţară în care bugetul alocat pentru cercetare este unul de batjocură, performanţa lor e colosală. Cu toate acestea, ei îşi văd în continuare de treabă în laboratoarele lor, în semianonimat. Ei sunt vârfurile unei categorii de oameni mai puţin vocali, dar care îşi văd de treaba lor, fără să ceară pentru acest lucru nici prime, nici indemnizaţii, nici alte beneficii. Şi sunt mulţi ca ei. Sunt dascăli, medici, oameni de afaceri, ingineri, de ce nu? muncitori etc. Oameni care fac parte dintr-o aşa-numită majoritate tăcută. Au nemulţumirile lor, dar nu şi le strigă în gura mare. Nici lor nu le plac praful din oraş, gropile din drumuri, birocraţia din administraţie, corupţia care îi înconjoară. Dar merg mai departe prin muncă, încercând să aibă cât mai puţine contacte cu un Ciuhandu, Ostaficiuc, Cojocari, Grindeanu şi alţii ca ei. Nu fac parte nici nici din organizaţii de revoluţionari, cu toate că unii au participat activ la evenimentele din 1989. Nu fac parte nici din tot mai vocalele organizaţii de apărare a patrupedelor, ai căror membri iau câini de la depozitele de animale, pentru a-i arunca din nou pe străzi. Nu fac mitinguri, nu fac greve. Ei muncesc. Dezgustaţi, nu mai merg nici la vot, decât sporadic. Şi nu spun aici că e bun acest lucru. Ei sunt însă oamenii care mişcă lucrurile, ei fac Timişoara să se ridice, în ciuda autorităţilor care parcă au alte planuri. Un singur lucru nu fac aceşti oameni: să se implice activ în politica oraşului. Atunci când cuţitul le va ajunge însă la os, când vor realiza că altfel nu se poate, vor spune poate: Stop!. Iar când această majoritate tăcută va înţelege că e momentul să se implice activ în problemele oraşului şi ale judeţului, putem fi siguri că lucrurile se vor schimba şi la noi. În bine!