Ne-am inecat din nou cu Iancu la mal

De ce ţi-e frică nu scapi. Mă temeam, cu puţin timp în urmă, că Poli s-ar putea îneca din nou la finele campionatului precum Marian la mal şi aşa s-a întâmplat. De ce a pierdut din nou un titlu, mai la îndemână ca niciodată, e o discuţie care ar trebui purtată de toţi cei care conduc destinele clubului, inclusiv de principalii finanţatori, mă refer aici la reprezentanţii administraţiei locale şi judeţene. O analiză la rece, fără patimi, dar realistă şi fără scuze ridicole gen „ne-au furat arbitrii”. Eventual, chiar vorbit despre responsabilii eşecului. Evident că o astfel de analiză ar umple paginile unei cărţi. Eu m-aş opri doar la câteva aspecte. La responsabili, pe primul loc l-aş vedea, din nou, pe aşa-zisul finanţator Marian Iancu. În primul rând, nu se câştigă un titlu schimbând trei antrenori într-un campionat. Elementar, dragul meu Watson! Nicăieri în lume nu s-a întâmplat un astfel de lucru. Dar Iancu nu are de unde şti, fiind prea ocupat să stea toată ziua la televizor.
Orice antrenor care şi-a permis să ceară achitarea salariilor către jucători a fost măturat. Veţi spune că sârbul Petrovici a plecat de bună voie. Da, dar Iancu deja începuse să-l înjure în media. Continuitatea la cârma unei echipe este una dintre garanţiile succesului. E o condiţie necesară, evident că nu şi suficientă. În al doilea rând, să ataci atât de importantul final de campionat cu mari restanţe la plata salariilor jucătorilor este o gafă managerială colosală. Iar de promisiuni s-a săturat toată lumea. Mai mult, în loc să-i plătească, mai sare şi la gâtul lor, jignindu-i în fel şi chip. (Memorez: Zicu e gras, Alexa interlop, Helder beţiv etc) Aşadar, a lipsit liniştea din sânul echipei. Abordarea psihologică a ultimului meci a fost aiurea. Peste tot, Iancu a urlat că Oţelul e o echipă de doi bani, al cărei singur atu este arbitrajul. Probabil au crezut şi jucătorii acest lucru, jucând aşa cum au jucat. O altă constatare, care însă, într-adevăr, nu are o legătură directă cu echipa. Dintr-o echipă iubită peste tot în ţară, din cauza ieşirilor grotescului personaj, Poli a ajuns să fie urâtă peste tot. Inclusiv, timişorenii sunt ţinuţi departe de stadion din cauza lui. Am auzit personal sute de oameni spunând: „Ţin cu Poli, dar din cauza lui Iancu nu mai prea calc pe stadion”. Şi nu mai vorbesc aici de perspective, de antrenorii de la juniori cu salarii de 1.000 de lei pe lună care nu şi-au luat lefurile de o jumătate de an. E o altă discuţie foarte gravă, în condiţiile în care banii de la buget au avut ca principală destinaţie grupele de copii şi juniori.
Şi sunt multe şi multe alte aspecte care merită comentate. Nu trebuie uitată însă nici maniera de joc impusă de antenorul Dusan Uhrin. Una fricoasă, ultradefensivă, departe de ceea ce ar trebui să joace o campioană. S-au abordat cu „fundu’ în poartă” inclusiv meciuri care trebuia neapărat câştigate. S-a abuzat meci de meci pe mingi lungi, la întâmplare, şi s-a mizat pe sclipirile personale ale lui Zicu şi Goga. Nu mai vorbesc de faptul că la mijlocul terenului nu se construieşte nimic. Exagerând, aş putea spune că, în stilul lui Uhrin, un Iniesta sau Xavi nu şi-ar găsi locul în primul „11”. Da, poate veni şi contrargumentul că nimeni nu prea joacă fotbal în campionat, dar acest lucru nu înseamnă că nici Poli nu trebuie să joace. Culmea, de fiecare dată când s-a pus presiune pe adversar, am reuşit să înscriem. La fel s-a întâmplat inclusiv în ultimele meciuri importante, cu Vasluiul şi Oţelul. De ce nu jucăm tot timpul, punând presiune pe adversar, fiindcă lotul valoros ne permite acest lucru, e greu de înţeles. Faptul că Poli are totuşi jucători valoroşi, dar care nu formează însă un grup, o echipă închegată este vina antrenorului.