Într-o țară normală, schimbarea în stradă a guvernului ar fi o bizarerie. Nu-mi amintesc în ultimele decenii ca o Olandă civilizat-europeană să pățească așa ceva. Sau o Suedie la fel de aranjată în ordine, conștiință și disciplină. Da, există instituția demisiei din bun simț. Au fost demnitari din toată Europa curată care au demisionat odată prinși cu izmenele pe vine. Strada poate da o agendă de priorități clasei politice, dar să schimbe premierul britanic, mai greu. Se poate discuta pe tema asta în diferite chei, chiar și pe legitimitate. Cât de pătrate ar avea capetele, pesediștii supărați pe debarcarea lui Ponta pot calcula câți fani ar putea aduna ei în Vaslui și Vrancea pentru a balansa puterea străzii de acua. De ce să plece Ponta că așa vor „hipsterii”, când și ei, pesediștii, pot aduna asistați sociali să ceară ferm „să să deie” de toate de la guvern, indemnizație, zahăr, făină, ulei, să fie liniște și pace în țară? Chiar așa. Dar de ce a plecat Boc în același mod, cu mai puțini protestatari în stradă?
În aceste zile se pun mari speranțe într-o nouă revoluție. Ar fi prea frumos să facem și noi, la 25 de ani, revoluția noastră de catifea. Reacțiile proporului sunt imprevizibile și uneori inexplicabile. Lumea e indiscutabil nemulțumită de felul cum funcționează sistemul. Birocrație, corupție, impostură… Au și apărut multe revendicări. Unele raționale, articulate și rafinate, altele de-o naivitate care-ți arată că nu te poți încredința plenar în voia și mâinile străzii. Dar toate au apărut ca urmare a unui incident nefericit petrecut la Clubul Colectiv. Strada nu a erupt când Victor Ciorbea, „avocatul toporului”, făcea pe activistul de partid într-o instituție aflată în slujba poporului. Au fost vagi semne de nemulțumire și nu mai mult de zece protestatari în centrul Timișoarei, atunci când Parlamentul încerca schimbarea legislației astfel încât DNA să-și piardă pârghiile și forța. Șușoteam pe la colțuri când imunitatea aleșilor ne făcea mai puțin egali în fața legii. Dar nu am înnoptat în stradă până ce n-au apărut „marii arși” de la Colectiv.
Strada nu oferă încă lideri, deși mobilizarea pe internet amintește de structurile „Uniți Salvăm”, ONG pregătit să participe măcar la alegerile locale de la anul în cele mai importante orașe. Dar până să promoveze figuri credibile și solide moral ori profesional, strada nu poate face mai mult decât să pună presiune pe actuala clasă politică pentru declanșarea unui proces de înnoire odată cu anul electoral 2016. Am fi proști să credem în pioșenia și apetitul la schimbare al unui lider ca Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților. După ce strada merge la culcare și reintră în hibernarea dintre evenimentele cu mare impact emoțional, politicienii ca Zgonea nu vor mai simți presiunea societății civile, iar proiectul cu schimbarea în bine va deveni, din nou, o banală promisiune de prostit electoratul.
Să încercăm să nu punem egalitate între stradă și societatea civilă. Societatea civilă autentică, nu organizațiile intelectualilor în rezervă ori cei obișnuiți să mănânce o pâine bună căpușând prin nu știu ce proiecte inutile statul. Societatea civilă poate oferi soluții, dacă vrea. Tot dacă se vrea, sângele proaspăt din ONG-uri poate fi o soluție pentru schimbarea de substanță a clasei politice. Strada e altceva. Unul din simbolurile străzi este „golanul” din primăvara lui 1990. Dar strada ia și chipuri hidoase. Tot stradă au fost și babuinii de la IMGB, care făceau, în același an, „ordine” cu bâta. Oricât de revoltată ar fi, strada nu poate cere o republică ori monarhie din care să lipsească Parlamentul. Nu există democrație funcțională din care să lipsească această instituție de reprezentativitate, iar dacă auzim cereri de renunțare la această formă de democrație cu siguranță că nu asta e calea.
Cui îi pasă de cum va trăi în țara asta să facă bine să se supere tare de tot, să reacționeze civic și când majoritatea parlamentară funcționează ca o structură mafiotă, când își face legi pentru a scăpa de pușcărie, nu numai când sar în aer cluburi. România n-ar trebui să semene cu Fâșia Gaza, ci mai degrabă cu o Norvegie, fie ea și una prezidențială. Să ieșim în stradă zilnic, săptămânal, lunar, de câte ori este nevoie pentru a schimba clasa politică, nu o dată la doi-trei ani, cu chef să demolăm sistemul politic.
Comentarii prin facebook