Meciul Arad-Timisoara se joaca nu numai pe terenul de fotbal

Cum nu prea umblu prin marile reşedinţe de judeţ din România, aflu din ziare păreri cum că Timişoara bate pasul pe loc după 15 ani de administraţie Ciuhandu, în timp ce Tg. Mureşul, Clujul, Sibiul, Aradul, Oradea, Braşovul dezvoltă investiţii interesante şi dau impresia unor oraşe vii. N-am pus la suflet un astfel de afront adus oraşului în care trăiesc, gândindu-mă că poate la mijloc e şi ceva politică, că sunt suficiente persoane interesate să lovească în primarul preferat al timişorenilor. Numai că lumea vorbeşte şi parcă nu vorbeşte degeaba. Nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc, măcar parţial, despre cum merge treaba cu vitezele de dezvoltare diferite între capitala Banatului şi alte municipii atractive. M-a pus naiba vara asta să merg la baie la ştrandul din Arad, că e mai aproape decât Gyula şi mult mai ieftin decât Aquapolisul din Szeged. Ştrandul ăla mare de pe malul Mureşului, îi zice „Neptun”, întins pe mai multe hectare de teren, locul de „pierzanie” al arădeanului din mai toate categoriile sociale, ceva cum era pe vremuri şi cum nu va mai fi degrabă Ştrandul „Tineretului” din Timişoara. În ce constă diferenţa? De optică. În timp ce la Arad mult hulitul Falcă, zis şi „Regina” evaziunii din vămi, a băgat recent milioane de euro să renoveze un obiectiv frecventat de mii de consumatori de toate buzunarele, la Timişoara, primăria a concesionat pe mulţi ani unei firme private, bine înfipte pe piaţa media locală, 7,5 hectare din Ştrandul Tineretului ca acolo să se facă un bazin de înot exclusivist. De ce să dau 35 lei intrare să mă bălăcesc vara într-un bazin acoperit, la Timişoara, când pot să dau 5 sau 10 lei, depinde de zona preferată, la ştrandul din Arad, un loc deschis, cu multă iarbă, cu locuri de plajă, dar şi cu şezlonguri puse la umbră sub copacii care dau aspect de parc întregii zone, cu restaurante mai dichisite sau mai uşor abordabile. Toate, ca o afacere desfăşurată sub blazon municipal, cu abonamente şi facilităţi pentru tot felul de cazuri sociale, pensionarii intrând cu scanarea portofelului, ca ai noştri bătrâni în tramvaie. Şi la noi, la marele fost ştrand municipal, administratorul privat acorda facilităţi cândva. Da, dar nu pensionarii aveau gratuităţi, ci consilierii locali şi alţi mahări din Primăria Timişoara, probabil ca motivaţie suplimentară pentru semnarea acelei concesiuni pe o sumă de bani cât chiria unei langoşerii în centrul oraşului. Asta e diferenţa dintre „mafiotul” Falcă şi democratul Ciuhandu. Una dintre ele. Poate că mai sunt şi altele. Poate că noi avem mai mulţi kilometrii de linii de tramvai înnoite, poate că noi am renovat mai multe parcuri pe bani grei, ceea ce, să fim corecţi, ştie tot prostul s-o facă. Însă dincolo de ce punem pe un taler sau altul al cântarului Arad-Timişoara, mă întreb de ce „Regina” Falcă, uzată la capitolul imagine de o guvernare dureroasă, are 64% în sondajele opoziţiei, iar Ciuhandu dă să coboare sub 40 de procente în aceleaşi studii preelectorale? De aia.