Problema câinilor vagabonzi nu este chiar așa de plină de farmec și gingășie precum în poeziile copilăriei, desenele animate sau în cântece („Iubiți și câinii vagabonzi”). Așa cum de altfel nu este foarte idilică, ca în literatură sau muzică, viața la țară sau lumea șatrelor de țigani. Dincoace de ecrane, viața e mult mai complicată. La țară, când nu e praf, e mult noroi, când trece șatra îți dispare automat ceva de prin curte, iar câinii… mușcă. Problema câinilor vagabonzi, fie ei sterilizați sau nu, cu crotal sau fără, este că nu doar latră. Mușcă cu dinții, iar nu cu organele mai mult sau mai puțin extirpate. O știu pe pielea lor zeci de mii de români mușcați în fiecare an sau, mult mai tragic, părinții care-și plâng copiii sfâșiați de colții acestor maidanezi. Fiindcă, ajunși pe stradă, acești câini devin sălbatici. Sau redevin sălbatici, așa cum au fost strămoții lor.
Prin urmare, locul acestor câini poate fi în adăposturi speciale, în curțile caselor, pe Lună sau aiurea. Numai pe stradă, nu! E și un semn de civilizație în asta. De multe ori, se spune că România se aseamănă țărilor bananiere. Iată că, în chestiunea maidanezilor, nici măcar într-o țară bananieră nu ești mâncat pe străzile orașelor de animale sălbatice. Poți fi mâncat de leu sau tigru în junglă, dar nu într-un oraș. Sunt și dintre cei care spun că se supralicitează problema, pentru un singur copil sfâșiat de câini. Însă au fost mai mulți. Dar, chiar dacă ar fi doar unul, viața lui cred că e mai importantă, decât cea a unui milion de maidanezi. Ca să nu spun că au fost războaie și revoluții pornite de la moartea unui singur om. Dar, la noi, din istorie și legende, orice lucru se poate face numai în urma unor sacrificii, începând cu Ana zidită de Manole.
Timp de mai bine de 20 de ani, în problema câinilor fără stăpân, a fost o continuă bălteală, fără să se rezolve nimic, din contră, numărul lor a crescut. O minoritate foarte vocală, mare „iubitoare” de animale, de la babe avocate iubitoare de de „ceaușești” și „gigibecali”, la traseiști politici cu nume de „bideu”, a făcut legea, în timp ce o majoritate tăcută s-a lăsat mușcată zilnic de maidanezi. Așa cum nu se dorește asfaltarea temeinică a unor drumuri, așa nu s-a prea dorit nici rezolvarea acestei probleme. An de an, toate primăriile au alocat resurse financiare însemnate acestei chestiuni. (În București se vorbește de zece milioane de euro anual, în Timișoara 1,8 milioane de lei în acest an.) Nu mai spun că acești bani puteau fi alocați către școli, case de copii, azile de bătrâni. An de an, firme agreate de primării și zeci de ONG-uri au trăit bine-mersi pe seama câinilor de pe stradă. Odată rezolvată problema, adio și bani! Nu mai departe decât primarul Nicolae Robu afirma nonșalant cum a rezolvat problema, castrând niște câini, punându-le crotal și trimițându-i înapoi în stradă. Dl. Robu a umblat mult în lumea asta. Poate ne spune în ce oraș a văzut umbând maidanezii în haită pe străzi.
Astfel că decizia eutanasierii cânilor, cât o fi de dureroasă, este absolut necesară, atâta timp cât problema n-a fost rezolvată prin alte metode. Așa cum o tumoare canceroasă dintr-un organism trebuie extirpată chirurgical. E dureros, dar operația trebuie făcută, medicamentele nemafiind suficiente. Nu cred că există un om normal din țara asta care să se bucure că maidanezii vor fi omorâți în masă. Așa cum nici bolnavul care trenuie operat nu se bucură c-a ajuns la cuțit. Dar, oricât de dureros ar fi, câinii fără stăpân trebuie să dispară de pe stradă, așa cum tumoarea trebuie extirpată. Mijlocele paleative nu mai sunt suficiente.
Mult dezbătută în ultimul timp, probabil că nu mi-aș fi dat cu părerea despre această chestiune, dacă nu aș fi văzut la televizor un lucru care m-a scârbit de-a dreptul. Oricâtă dragoste pentru maidanezi ai avea, nu poți să ai o ură atât de mare față de oameni, cum am văzut la câteva așa zise iubitoare de animale cu ochii bulbucați de furie. Vâzându-le, mi-am amintit automat de gospodinele isterice, care în 1990 aplaudau venirea minerilor la București, ca să „eutanasieze” cu bâtele pletoșii și ochelariștii din Piața Universității. Doar atunci am mai văzut atâta isterie la niște femei. Ori această furie necontrolată demonstrează că, dincolo de iubire față de animale, există și chestiuni mai pragmatice. Și e vorba de interese materiale. Fără câini maidanezi, nu mai există bani pentru îngrijirea lor, iar aceste isterice se pot linge pe bot de banii publici sau din sponsorizări. Normal, au și vor avea posibilitaea să îngrijească acești câni, dar ‚dragostea” lor nu e atât de mare, încât să scoată bani din buzunare pentru acest lucru.
P.S. Cred că ar trebui făcute acte legislative care să pedepsească extrem de crunt, cu amenzi infernale, și oamenii care lasă cânii pe stradă. Că, la urma urmei, nu maidanezii sunt vinovați fiindcă au ajuns pe străzi.
Comentarii prin facebook