Zilele trecute, o asociație pentru protecția animalelor a făcut cunoscut cazul unui tânăr sătean din Topolovăț, care pur și simplu a luat parul și a omorât un pui de câine ce-i stătea în fața casei. E un bun început să fie făcute publice astfel de cazuri în care persoane nesărite încă din Evul Mediu își rezolvă problemele cu animalele printr-o violență fără margini. Pentru cineva care n-a mai trecut niciodată sau de multă vreme pe la sat trebuie povestit însă că întâmplarea de la Topolovăț este ceva normal, banal, nicidecum un eveniment nemaivăzut și care să indigneze opinia publică locală. Poate că un martor-doi și-au vărsat oripilarea în cazul acestui pui de câine omorât cu bătaia. Vom auzi, poate, de o amendă penală pentru omul cu bâta din Topolovăț, dar e dezolant să afli că violența om-animal este la fel de firească în zona rurală precum un viol în grup în zona Vasluiului.
În ultimii zece ani am auzit despre satul românesc relatări care ne îndepărtează cumplit de mult de idilicul rural prezentat în literatură. Nu vreau să vorbesc acum de înțelepciunea proverbială a țăranului român, despre cât de blajin e omul la sat, de hărnicia sa (deși ar fi câte ceva de spus și despre astea). Mă limitez doar la firescul cotidian al unor astfel de atrocități pe relația om-animal. La țară, veterinarul este doar pentru porc, vacă, cal, oi și eventual găini. Adică pentru ce se poate mânca sau exploata. Cu excepțiile care întăresc regula, omul de la țară râde de tine dacă te șochează un tratament crud față de un animal. Zice că ești un om de oraș, speriat de realitățile vieții adevărate, atunci când le ceri din suflet să nu omoare în chinuri un animal, ci să cheme veterinarul pentru o eutanasiere. Sau măcar vânătorul. Tot e mai bine decât lăsarea unui câine să moară de foame. La marginea satelor vezi câini cum se degradează până la stadiul de piele și os. Și, în lipsa unor soluții oferite de autorități, ajungi să consideri „salvator” un sfârșit sub roțile unui tir.
Nici nu știu în cât timp moare în câine de foame. Într-o lună, două? Aparent, lăsarea unui câine în câmp din goana mașinii pare o osândă de om mai inimos. Greșit. Este măsura unei torturi mult mai la îndemâna omului decât plătirea unui veterinar pentru o castrare sau eutanasiere. Înecarea puilor e deja o acțiune umanitară, cu caracter preventiv. Otrăvirea unui câine e o altă „distracție”, la fel și trasul animalului după mașină, vânătoarea de pui de căprioare cu utilajele agricole devine o trufanda pentru profesioniști, iar inundarea galeriilor de cârtiță ajunge să fie o legitimă apărare a intereselor gospodărești. Pe lângă toate acestea, vânătorii lui Țiriac de la Balc sunt mici copii. Bine, nu mici.
Comentarii prin facebook