Parcul Rozelor, duminică, ultima seară a Festivalului de operă şi operetă 2011. Nabucco, de Verdi. Pentru cunoscători, un deliciu, pentru neiniţiaţi, un supliciu. Cei ce consumă regulat un astfel de gen de cultură hard ştiu că la astfel de evenimente nu se mănâncă seminţe, ca la meci, şi nu se vorbeşte întruna, ca la bârfa din spatele blocului. Cultura pentre „mese”, vorba lui Ion Marcu, are avantaje, dar şi mari dezavantaje. Dacă organizatorii decid de ani buni ca acest festival să fie oferit gratuit populaţiei poate că vine şi ca un demers de misionarism cultural, ceea ce reprezintă latura pozitivă. Partea proastă e că românului îi place tot ce e gratis, indiferent că s-ar plictisi de moarte până apucă regele Nabucco să-şi piardă minţile şi-apoi să-şi schimbe religia în aplauzele de final. Actul I. În timp ce evreii jeleau după înfrângerea în faţa Babilonului, iar profetul Zaccaria încerca să le ridice moralul, în dreapta mea o duduie conversa cu pruncul. “- Îţi place? – Nu. – Nici mie.” Ca domnul Goe, ăla micu’ mi se urca în cârcă de pe speteaza băncii, până ce mă-sa a decis să treacă lângă mine, să mă protejeze de năzdravan cu propria carmanadă. N-apucă actul II să arate cum Abigaille află că este, de fapt, o sclavă, iar Fenena este moştenitoarea legală a lui Nabucco, că doamnei îi sună telefonul. Dă indicaţii cum să ajungă la locație şi o altă duduie, mai în vârstă, cu sărmăluţe pe cap, „mare” iubitoare de operă, cu care madama cu copil a-nceput o spumoasă discuţie de genul „na, şi ce-ai mai făcut?”. Adevăraţii melomani turbau de furie şi le îndreptau cucoanelor priviri agresive. Degeaba. Bine că iubitorii de muzică cultă nu sunt violenţi, că ieşea o cafteală cu evantaiele de se cutremura tot festivalul. Tot răul spre bine. Doamna cu sărmăluţe şi partenera de discuţii s-au plictisit în actul III şi-au plecat, dar ceva tot îmi distrăgea atenţia de la sorbirea în linişte a fenomenului cultural. Norul de fum de la mici era ca drăcuşorul ăla mic şi negru care te făcea să te întrebi care e atracţia serii, Corul robilor sau pauza de după. Da, deosebită organizarea. Nu merg des la operă, dar în mod cert a fost pentru prima oară când în loc de banalul suc şi scurta cafeluţă din foaier te puteai desfăta în pauze cu mititei aburinzi, hamsii crocante, pulpe de pui la proţap, ceafă la grătar, vată pe băţ, ce mai, ca la rugă, mai lipseau ţuştile alea de ţi le suflă copiii în nas şi pălăriile de cowboy. Plus bere la rece. La un moment dat, chiar mă gândeam că în loc să le ascult pe cucoane cum bârfesc în timpul spectacolului mai bine îl savuram pe Marele Sacerdot cu o halbă de bere în faţă, suflând tacticos gulerul de spumă, urmărind pe telefonul mobil cât e scorul la Dinamo-Oţelul. De data asta am ratat-o, dar la anul promit să ies cu prietenii să bem un metru de bere şi să vedem împreună Bărbierul. Live.
Recomandare pentru organizatori: puneţi, dom’le, măcar 4,50 lei intrare la astfel de evenimente, să nu intre tot cioflingarul care încurcă opereta cu vreun recital al lui Puiu Codreanu.
Comentarii prin facebook