„Renuntarea la ce-ti place e conditia pentru a deveni un medic bun”

Nu ştie exact de când este şeful Secţiei Anestezie-Terapie Intensivă a Spitalului Judeţean Timişoara, pentru că nu are timp să numere ani şi funcţii. Prof. dr. Dorel Săndesc este unul dintre cele mai bune exemple ale zicalei „omul sfinţeşte locul”. El vorbeşte despre începuturile sale la Timişoara, despre motivele care l-au făcut să nu aştepte mila şefilor sistemului sanitar şi să reuşească lucruri pe care alţii doar le visează în ceea ce priveşte meseria lor.

De ce aţi ales Spitalul Judeţean Timişoara?
În 1990, examenul de intrare în specialitate se dădea pe ţară şi putea alege şi postul. Am hotărât, împreună cu soţia mea, că, dacă vom putea, vom alege un oraş mare. Am venit în Timişoara, absolvent de Cluj, fără pedigree, fără partid şi fără bani. Nu părea să am un viitor prea grozav, dar am întâlnit un om providenţial, şeful Clinicii ATI, profesorul Aurel Mogoşanu. Nu era influenţabil de alte criterii şi i-a plăcut de mine. Mi-a propus să rămân aici, să mă titularizeze. La vremea respectivă, director era un tânăr doctor, pe nume Tiberiu Bratu, care acum este prietenul meu cel mai bun şi care a fost de acord cu propunerea profesorului Mogoşanu.

Nu v-aţi gândit să plecaţi în străinătate?
Încă din rezidenţiat am căutat să accesez tot felul de burse în străinătate, pentru că am vrut să învăţ de la sistemele de sănătate mai evoluate decât al nostru. După mai multe burse în Anglia, în Olanda, am obţinut un stagiu de un an în Franţa, unde m-am şi angajat ca medic anestezist. Puteam să rămân, dar decizia mea a fost să mă întorc. Faptul că profesorul Mogoşanu a avut încredere în mine m-a încărcat cu o mare responsabilitate.

Ce aţi făcut la întoarcerea din Franţa?
Profesorul Mogoşanu era şeful clinicii şi mi-a dat mână liberă când i-am spus că vreau să încerc să schimb ceva. La început nu ne cunoştea nimeni, specialitatea noastră era una anonimă, deşi extrem de importantă. Era şi o vorbă, pacientul vine să se opereze, nu să se anestezieze. Bani nu aveam, influenţă nu aveam, deci ce puteam face? De exemplu, nu era destul de curat. Ne-am apucat de curăţenie. Am cumpărat ligheane, şampoane, perii, pastă de dinţi şi am început să ne spălăm pacienţii. Asta a pus o presiune pe personalul care trebuia să facă aceste lucruri. Apoi ne-am apucat să curăţăm saloanele. Ştergeam şi curăţam paturile, ştergeam suporturile pentru perfuzii… Am spălat chiar şi toaletele. Au apărut apoi reacţiile. Unele rude ale pacienţilor internaţi ne întrebau „Domnu’ doctor, ce faceţi, spălaţi chiuveta? Astea n-or să mai arate ca lumea niciodată. Uite, eu vă ajut să le schimbaţi”. Alţii au zis că pot să ne dea faianţă, un constructor a zis că ne ajută să schimbăm faianţa… aşa a început totul. Domnul profesor ne-a dat voie, deşi era puţin cam îngrijorat şi ne întreba dacă avem bani. I-am spus că măcar să începem, că vor veni şi banii. Ne-a spus că e în regulă, numai să nu ajungem la închisoare.

N-aţi ajuns la închisoare, dar aţi continuat să încercaţi să schimbaţi ceva…
Au apărut atunci o mulţime de oameni care voiau să ne ajute. Aşa am făcut şi o fundaţie, Asociaţia pentru ATI „Aurel Mogoşanu”, chiar când domnul profesor împlinea 70 de ani. În timp, aceasta a devenit una dintre cele mai active în domeniul medical. De nouă ani organizăm o manifestare ştiinţifică, de ghiduri şi protocoale în ATI, cu participare internaţională. Acum este una dintre cele mai mari manifestări ale specialităţii noastre, cu peste 1.000 de participanţi anual, comparabilă doar cu congresul naţional. Cea mai cunoscută acţiunea a noastră este concertul rock „Împreună pentru viaţă”. La prima ediţie au cântat formaţiile Iris şi Cargo, pentru că noi suntem prieteni cu rockerii. Totul a început cu cazul solistului trupei Cargo, Kempes. El a suferit un teribil accident de motocicletă şi a fost unul dintre primii mei pacienţi. Ulterior m-am împrietenit şi cu trupa Iris şi ştiţi ce a rezultat din această prietenie, povestea transplantului de ficat al lui Cristi Minculescu. După operaţia lui, am organizat un nou concert, care a adus un câştig net de 100.000 de euro pentru secţia noastră. Mare parte din bani au provenit din partea Fundaţiei Vodafone România.

Secţia ATI nu seamănă deloc cu imaginile mizerabile cu care sunt identificate spitalele din România. Unde vreţi să vă opriţi?
Am făcut totul pe bucăţi, pentru că aşa am reuşit să obţinem banii. Acum, am reuşit să prindem peştele cel mare: fonduri guvernamentale pentru modernizare. Preşedintele CJ anunţase că nu poate da bani Spitalului Judeţean, pentru că nu scrie proiecte. Noi aveam un proiect de modernizare, scris de o firmă specializată. M-am dus la preşedintele CJ şi i-am spus. A urmat perioada de evaluare şi proiectul a fost aprobat. Pentru prima dată, vom schimba tot ce trebuie schimbat. Vom recompartimenta saloanele mari, astfel încât să fie saloane de maximum două paturi, care să permită o îngrijire mai bună a pacientului. Proiectul depăşeşte 500.000 de euro şi probabil vom ajunge înspre 800.000 de euro. Lucrările nu sunt uşoare, pentru că noi nu putem închide secţia. Aceasta este capătul de linie pentru tot vestul României, fiind cea mai mare secţie ATI din zonă. Jumătate de secţie este închisă în acest moment, dar, în acelaşi timp, am creat o zonă de terapie intensivă chiar în zona blocului operator, unde sunt îngrijiţi pacienţii chirurgicali gravi, neinfectaţi. De la secţia de dializă am preluat, de asemenea, un salon, unde ţinem alţi pacienţi. Sperăm ca anul acesta să avem o secţie nou-nouţă, cum este în vest. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că sigur este prezent în toate aceste lucruri.

Se poate spune că aţi dat o grea lovitură sistemului şi nepăsării…
Aici miza este viaţa. Aici se moare cu zile, dacă lucrurile nu sunt cum trebuie. Le-am spus de mai multe ori oamenilor cu putere de decizie că mă bucur că se pot trata în străinătate, dar, dacă îi loveşte necazul cel mare, tot aici ajung. În România s-a făcut foarte mult pentru urgenţe şi unităţi de primire. E foarte bine, dar s-a creat o discrepanţă între condiţiile de la UPU şi cele din spitale. Trebuie să fim logici şi să continuăm logic cu secţiile de ATI şi blocurile operatorii.

Cum staţi cu deficitul de personal?
Ordonanţa privind blocarea angajărilor ne face probleme uriaşe. Avem deficit de personal pentru toate categoriile: medici, asistente, infirmiere şi personal auxiliar. În ceea ce priveşte asistentele şi infirmierele, situaţia este dramatică. Suntem la cel mult două treimi din necesar şi, în aceste condiţii, nu poţi să asiguri o îngrijire adecvată, aşa cum ştii că poţi. Este extrem de dureros, extrem de frustrant. Am reuşit să angajez cinci medici tineri, care erau practic şomeri şi aveau contracte de voluntariat cu noi. Trăiau din gărzi şi lucrul la cabinete private, cât puteau să reziste?

Deci medicii tineri chiar vin spre ATI, deşi este o specialitate atât de grea?
Da, şi vă explic de ce. Când eşti medic ATI, în zilele noastre, nu mai eşti un nimeni, nu stai în umbra chirurgilor, aşa cum spuneau colegii noştri mai bătrâni. Medicii din generaţia mea şi din cele care au urmat sunt mândri că au ales această specialitate. Apoi, medicii anestezişti au început să câştige mai bine, pentru că, şi în România, nu există activitate privată în domeniul chirurgical care să se poată desfăşura fără ei. În plus, această specialitate este foarte căutată în străinătate. În ceea ce priveşte plecatul, se spune că întotdeauna cei mai buni pleacă. Nu este adevărat, pleacă şi buni, şi răi, pleacă amestecat, la fel cum rămân.

Ce face doctorul Săndesc în timpul liber, asta, dacă are aşa ceva?
Timpul liber e mai mult o himeră. Eu le spun întotdeauna mai tinerilor mei colegi, în prima lor zi de rezidenţiat, că, dacă încă n-au descoperit, copilăria s-a terminat. Le spun că miza nu este să trişeze un profesor la examen, ci să înveţe o meserie din care să trăiască, iar asta n-o pot face decât printr-o singură cale. Aceasta este renunţarea. E singura modalitate pentru a putea deveni un medic ATI bun. Să renunţi la ce-ţi place, de exemplu, la foarte mult din timpul liber. Îmi spunea o asistentă mai în vârstă, când mă vedea venind la contravizită, că meseria asta e ca o amantă care te acaparează cu totul. Ţie îţi place de ea, dar ea vrea tot şi nu mai lasă nimic pentru altcineva. Timpul liber e scurt, dar, tocmai de asta, devine tot mai preţios.

Aveţi hobbyuri?
Îmi place să citesc, consider asta o plăcere maximală. Îmi place rock-ul, merg la concertele Iris, am fost la AC DC, la Iron Maiden

Ultima carte citită?
Ultimele cărţi citite sunt de poezie. Cu timpul acesta liber foarte scurt, nu poţi să citeşti decât poezie şi Biblia. Poezia e scurtă şi poţi să citeşti nu una, ci mai multe. În ceea ce priveşte Biblia, oriunde intri în ea, înţelegi ceva, eşti ca într-un râu. Ori intri lângă izvor, ori intri în locul în care se varsă, tot în râu eşti, nu trebuie să umbli pe toată lungimea lui, ca să-ţi dai seama că te-ai scăldat. La fel este şi cu Biblia. Dar am descoperit audiobook-urile. Sunt cărţi majore, marii scriitori ruşi, de exemplu, dar şi cărţi scrise de autori moderni, citite de mari actori români. Să auzi „dialogul inchizitorului”, de Dostoievski, citit de Victor Rebengiuc, este fantastic. Singurul pericol este că, uneori, uiţi unde te afli, pierzi legătura cu realitatea. Câteodată mai şi plâng la volan când ascult unele lucruri.

Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum?
Fără îndoială că da. Probabil că l-aş rafina un pic, l-aş face mai eficient.

Cum se împacă o specialitate atât de dură cu un om atât de deschis?
E un paradox aparent, fiindcă eu cred că aici trebuie să nu vină oameni care sunt prea sumbri, pentru că sunt într-un mediu periculos. Această specialitate are cea mai mare rată a dependenţei de droguri, a alcoolismului, a tendinţelor de suicid, pentru că vii în contact cu suferinţa umană în forma ei cea mai dură. Asta se resimte dacă ai o structură mai puţin pozitivă. Dacă eşti pozitiv, poate poţi transmite în jur ceva în acest sens. Eu spun că secţia asta poate fi o formă de psihoterapie pentru mulţi oameni. Aici vezi ce înseamnă adevăratul necaz şi ajungi să relativizezi marile probleme pe care ţi le faci din nişte nimicuri, de fapt. Îi spuneam soţiei mele, la începuturi, când era necăjită că se stricase televizorul sau frigiderul, să vină la mine pe secţie să vadă ce înseamnă un necaz adevărat. Aici îţi dai seama cât eşti de norocos, de fapt. Pacienţii din reanimare sunt ca şi noi şi nu sunt acolo din vina lor, ci pentru că puşca nevăzută a destinului i-a ales pe ei.