Pentru că limbajul unei motivații date de o instanță de judecată nu este, cum poate v-ați fi așteptat, pentru toții muritorii, ci codificat în așa fel încât ambii justițiabilii să aibă impresia că li s-a dat dreptate, am “scanat” de câteva zile bune mass-media pentru o traducere juridică cât mai aproape de situația reală a clubului Poli, după decizia de retrogradare prin neacordare a licenței de Liga 1. Am căutat cam degeaba prin presă o tălmăcire a motivației Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne în speța Poli, dat recent publicității de FRF, pentru ca finalmente să găsesc limpezirea, zic eu, în postările de pe forumul suporterilor alb-violeți. Dar ce căutam, de fapt? Căutam o interpretare care să mă facă să-mi dau seama dacă noi, clubul, cu Marian Iancu vârf de spadă, am fost un fel de Albă ca Zăpada sodomizată de federali, iar FRF, cu Sandu Mircea în frunte, Lupul cel Rău, violatorul. Sau n-am fost așa, ci am pierdut pe mâna Iancului tot ce s-a construit în șase ani de patronat BkP. Conform unor cunoscători* care-au parcurs motivația TAS (varianta în engleză), se poate spune că am pierdut apelul de la Lausanne pe mâna noastră, ceea ce n-ar fi o informație în premieră.
Din două motive. Unul ar fi situația financiară în sine, cu acea “inginerie” legală de compensare a datoriilor cu TVA-ul pe o nouă societate, încercare considerată nu atât nefericită, cât mai degrabă făcută mult prea târziu de Marian Iancu. Se poate spune că în lipsa “necazului Benfica”, datoria de 1,3 milioane euro pentru Sepsi și Sretenovic, existau șanse bune să câștigăm la TAS, cu condiția ca clubul să fi fost reprezentat la judecată de niște avocați mai iscusiți și de traducători cu formulări ceva mai fericite. Altfel, arbitrii străini și-au prins urechile în legislația fiscală românească și, ajutați de câteva gafe ale oficialilor lui Poli, au concluzionat că Poli nu poate dovedi realizarea compensării urmărite prin divizare (s-a pretins tot timpul că, de fapt, compensarea se face de drept, în urma deciziei instanței civile române, nemaifiind necesar un alt act emis de ANAF, act care însă noi l-am solicitat Finanțelor, băgând TAS-ul într-o confuzie pe măsura XXXL a patronului BkP). Însă și fără acest motiv de nelicențiere situația nu ar fi fost cu nimic mai fericită din cauza “subiectului Benfica”. În acest caz, ca și în celălalt, avocații ar fi gestionat prost o problemă oricum tratată neserios de managementul clubului. Adică, ce faci, cumperi un jucător, stabilești termene de plată, nu le respecți și apoi ai pretenția să rezolvi amiabil litigiul, fără apelarea la instanțe sportive? Știți dvs, un fel de întâlnire dintre hoț și prost, dacă nu cumva înțelegerea dintre cele două cluburi a fost marcată de alte clauze care să explice îndrăzneala lui Iancu. Oricum, cred avizații, s-a gândit cu posteriorul atunci când s-a contestat în instanțe existența datoriei în timp ce clubul a solicitat reeșalonarea acesteia. Păi, ori nu recunoști datoria și te bați pentru asta până-n pânzele albe, ori te duci la Benfica să ceri înțelegere pentru păsuire. Ceea ce clubul nu a obținut, iar jucatul de-a instanțele sportive românești și internaționale a fost înțeles de arbitrii TAS ca o încercare de-a întoarce mortul de la groapă. Una peste alta, cele două mari probleme cu care Poli s-a prezentat la TAS și în licențiere, la care se adaugă strategia inutilă a avocaților de a ataca tardivitatea apelului lui Duru (FRF este emitentul deciziilor și corespondenței, putând data sau antedata ce vrea mușchiul ei), au dus clubul la un mare dezastru chiar în an aniversar. Ceea ce le doresc din suflet și altor cluburi cu dosare la fel de catastrofale, dar care și-au obținut an de an licența.
Vorba aia, ce-a fost, a fost, dar pe noi despre ce va fi ar trebui să ne mânânce în fund mai tare. Partea proastă este că nenorocirea de abia acum vine. În lipsa unor surse financiare constante până anul trecut (fonduri CLT-CJT, bani TV, UEFA etc), clubul s-a blocat în niște datori imense, peste șapte milioane de euro recunoscute de Marian Iancu pe site-ul clubului, lângă care lejer mai pot apărea te miri ce “balauri”. Dintre aceste datorii, trei milioane ar constitui o urgență de plată până la 31 decembrie, constând în restanțe la Benfica și Liberec, plus salariile jucătorilor. Unde mai punem datorii curente și vreo juma’ de milion la bugetele statului. Se tot vorbește de banii ce vor veni de la Manchester City pentru Pantilimon. Și care nu vor rezolva problema fără să încălcăm termenul 31 decembrie pentru dovedirea lipsei datoriilor în perspectiva viitoarei licențieri. Ce e de făcut? Nu știe nimeni. Nimeni nu vrea să investească alături de Marian Iancu în contul celor 50%, pachet de acțiuni oferit de BkP. CLT și CJT n-au avut nici măcar eleganța de a tranșa problema finanțării din bugetele publice, lăsând nici închisă, nici deschisă poarta discuțiilor. În această situație, singura speranță ar fi ca Marian Iancu să fie, cum îl știm, un cacealmist. Și să-și tragă prietenii din grup de buzunare pentru măcar un împrumut de urgență, dacă mai e de unde. Sau, în ultimul caz, să apelăm și noi la doamna Liza Sandu, căci dânsa e din Recaș și nu ne-ar refuza la greu, dacă a fost așa de săritoare cu “nea Jean” de la Bistrița.
* Mulțumiri faine userului jurist “since 1987” de pe forumul fanilor Politehnicii, care a reușit să coboare textul juridic la înțelegerea fiecărui pământean alb-violet.
Comentarii prin facebook