Munca suplimentară poate fi folosită în desfășurarea activității curente a unei societăți, însă angajatorii trebuie să țină seama de o serie de reguli și restricții pe care aceasta le implică. În caz contrar, ei sunt pasibili de amenzi serioase din partea organelor de control. Este important de știut că folosirea muncii suplimentare este o opțiune a angajatorului, însă aceasta poate fi pusă în practică doar cu acordul salariaților, cu excepția unor cazuri speciale de forță majoră sau stare de necesitate.
În continuare sunt descrise aspectele esențiale care trebuie cunoscute și respectate în legătură cu munca suplimentară de către orice salariat, dar mai ales de către angajatori.
Munca suplimentară înseamnă acele ore de munca prestate de un salariat cu timp de muncă integral, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal de 40 de ore. Adică, stabilim dacă un salariat a prestat munca suplimentară verificând dacă exista ore muncite de acesta peste cele 40 dintr-o săptămână normală de lucru.
Atenție: Calificarea muncii suplimentare se face prin raportare la orele de muncă suplimentare în raport cu un program de muncă integral, nu cu unul parțial.
Anterior recurgerii la munca suplimentară, angajatorul trebuie să știe că:
1) munca suplimentară poate exista numai în prezența unei solicitari a angajatorului către salariați, nu din propria inițiativă a acestora din urmă
Atenție: Codul Muncii nu specifică dacă solicitarea angajatorului de muncă suplimentară trebuie făcută într-un anumit mod. Prin urmare, aceasta va putea fi făcută atât în scris, cât și verbal, însă ea va trebui să fie indubitabilă; bineînțeles că, pentru o dovadă mai clară a existenței unei solicitări de muncă suplimentară a angajatorului, este preferabil ca aceasta să fie făcută în scris. Pentru evitarea oricăror dubii, angajatorii pot stabili prin Regulamentul Intern, în mod explicit, care este procedura de urmat în vederea folosirii muncii suplimentare.
2) munca suplimentară nu poate fi făcută decât cu acordul salariaților, cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora
3) numărul orelor de muncă suplimentară pe care un salariat le poate efectua este limitat
4) munca suplimentară este interzisă în următoarele situații:
• în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani (întotdeauna, chiar și în caz de urgență sau de forță majoră)
• în cazul salariaților încadrați cu contract parțial de muncă (cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor acestora)
Atenție: Deși în cazul (i) salariatei gravide căreia i s-a redus cu ¼ programul normal de lucru în baza unui certificat medical, conform legii, și în cazul (ii) mamelor care alăptează și care au solicitat angajatorului reducerea duratei normale de muncă cu două ore zilnic, legea nu prevede explicit o interdicție de efectuare de ore suplimentare, totuși, având în vedere că în aceste perioade, timpul de muncă al salariatelor devine unul parțial, restricția efectuării de ore suplimentare, în aceste perioade de timp de muncă parțial, ar trebui să devină aplicabilă.
5) munca suplimentară se plătește suplimentar
Munca suplimentară. Cum se plătește și care sunt limitele sale?
Ca regulă, orele de muncă suplimentară se compensează cu timp liber plătit acordat salariatului în următoarele 60 (șaizeci) de zile calendaristice de la efectuarea acestora. Deci, practic, pentru orele de muncă efectuate suplimentar, salariatul va avea liber, însă va primi salariu ca și cum ar fi mers la muncă în perioada respectivă.
Plata muncii suplimentare în bani
Plata muncii suplimentare se face în bani numai în cazul în care compensarea prin timp liber plătit nu este posibilă în cele 60 de zile ulterioare efectuării muncii. În acest caz, angajatorul va trebui să plătească salariatului un spor de minimum 75% din salariul de bază, proporțional cu orele suplimentare lucrate.
Limitele muncii suplimentare
Pentru verificarea depășirii/nedepășirii limitelor muncii suplimentare, regula este că perioada de referință este săptămâna; adică, stabilim dacă un salariat a depășit limita maximă admisă de lege pentru prestarea de muncă suplimentară, însumând orele muncite de acesta într-o săptămână.
Prin excepție, perioada de referință poate fi extinsă la: (1) cel mult patru luni (atunci când nu este posibilă raportarea la perioada de referință săptămânală); (2) cel mult șase luni (pentru anumite activități sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă); (3) cel mult 12 luni (din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii stabilite de contractele colective de muncă).
În concret, regula este ca durata maximă a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare; cu alte cuvinte, orele suplimentare care pot fi efectuate în mod normal de un salariat într-o săptămână pot fi de cel mult opt. Prin excepție, în situațiile enunțate mai sus, durata timpului de muncă ce include și orele suplimentare poate depăși 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă calculata pe o perioadă de referință de până la 4, 6 sau respectiv 12 luni să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Atenție: În perioadele de referință de mai sus nu sunt incluse concediile de odihnă sau perioadele de suspendare a contractului de muncă.
În cazul în care munca suplimentară este efectuată în timpul nopții, în plus față de limitările specifice muncii suplimentare, menționate mai sus, vor trebui avute în vedere și condițiile legale specifice muncii de noapte.
Citește mai multe articole juridice pe http://pro-legal.ro/
Comentarii prin facebook