Entuziasmul de după alegerile din România, emoțiile proeuropenilor din scrutinul parlamentar de la Chișinău, consumate ambele în preajma Zilei naționale a românilor, au făcut televiziunile să vorbească mai cu patos și mai cu curaj de România Dodoloață. Înainte de a fi un marketing de presă, chestiunea cu marea unire a românilor a fost promovată ca o publicitate electorală pro-Ponta. Motivele folclorice de pe afișele PSD, limbajul naționalist cu țintă la România flămândă, dar atât de talentată în hore ale unirii, au făcut ca această temă (serioasă altfel) să fie trecută în palmaresul de minciuni al candidatului Victor Viorel. De unde atâta mare unire? E o întrebare pertinentă care-ar fi trebuit pusă naționaliștilor de tarabă electorală. Nu trebuie să fii mare analist în geopolitică să îți dai seama că niște politicieni iresponsabili amăgesc nedemn un alegător mai credul din fire, de pe ambele maluri ale Prutului.
Alegerile de duminică din Republica Moldova ne arată de ce România Dodoloață e doar un slogan, ceea ce-i face, totuși, pe mulți să răsufle ușurați. De ce mergem pe un teren al absurdului? Din multe, foarte multe motive, mai ales electorale. Contrargumente: în primul rând că România nu va vrea să aibă graniță cu Rusia, cu un teritoriu ocupat de o armată rusească. În al doilea rând, pentru că potențialul de vot pro-rus al Republicii Moldova este de 46%, ceea ce ar echivala cu un 5-6% din voturile României Dodoloațe, în funcție de participarea celorlalți la vot, adică un UDMR mult mai din topor, antieuropean și cu o susținere din Rusia ce nu are nicio legătură cu democrația și regulile jocului într-o țară civilizată. Minoritate care la un moment dat se va declara amenințată, motiv pentru care „țarul” Putin se va simți dator să invadeze o țară vecină, fie ea și membră UE ori NATO. Asta într-o logică strategică, însă la fel de pragmatic se poate vorbi de enormele dificultăți în a uniformiza cele două economii.
Exemplul celor două Germanii de după 1990 și efortul financiar al nemților din vest, oferit nu cu foarte mare bucurie la nivelul cetățeanului de rând, arată clar că România de azi nu ar putea susține un astfel de efort pentru acea Românie Dodoloață doar ca întindere, nu și ca putere economică, finanțare a sistemului sanitar, a educației, bugetarea armatei, protecția noilor granițe conform normele europene (apropo, adio Spațiu Schengen). Iar ca o glumă răutăcioasă, hai să-i întrebăm pe bănățeni, pe brașoveni, pe bucureșteni, dacă mai vor moldoveni sau le ajunge câți au.
Pe de altă parte, zău c-ar fi păcat să-i infestăm și pe politicienii moldoveni cu felul de a se face politică pe Dâmbovița. Hai să ne imaginăm pentru o clipă că Parlamentul României ar avea 101 parlamentari, cum e cel de la Chișinău. Și că o alianță de partide obține 55 de mandate, iar opoziția 46, cum este acum „pisti Prut”. Și că diferența dintre a fi la putere și a nu fi la „cașcaval” este de 5 (cinci) suflete de parlamentari, cu grijile, năzuințele și mai ales nevoile lor. Ar fi asta o problemă în România? Ce l-ar opri pe generalul Gabriel Oprea să racoleze cinci (cinci) traseiști pentru binele și stabilitatea României? Nu s-ar închide bufetul parlamentului în prima zi de sesiune, că s-ar și schimba de trei ori majoritatea cu lichelele de pe aici. În Republică, o astfel de știre despre plecări din partid s-a dat în 2011, când Igor Dodon a plecat de la comuniști să-și facă acel grup al socialiștilor, pentru ca un an mai târziu încă trei parlamentari să abandoneze PCRM și pe Vladimir Voronin. Să vină ei la noi să învețe „meserie”!
Comentarii prin facebook