Când pe 20 decembrie 1989, puțin înainte de prânz, ieșeam pe poarta 2 a fabricii ELBA într-o coloană de manifestanți, instinctul de conservare îmi zicea cum să mă poziționez. Urma să o luăm spre gară, acolo unde era postat un cordon de militari cu arma în mână. Oricât de dispus ai fi fost la fapte de eroism, evenimentele din zilele precedente te duceau cu gândul la un posibil măcel pe ritmuri de foc automat. Pentru un sistem represiv, lichidarea dintr-o rafală a unui grup de 100-200 de oameni era o floare la ureche. Ceea ce a și dus la calculul supraviețuirii, cu fricile firești, să mă plasez în coloană nici prea în față, nici prea în spate, nici prea în mijloc, ci pe un lateral care să îți ofere perspectiva scăpării. Amintindu-mi de acest episod, am încercat să-i înțeleg pe cei din filiala Timiș a PSD, merși la congresul partidului cu coada între picioare, fără pretenții și fără rezultate, fără onoare și fără mândria reprezentării corecte a propriului electorat.
Dar instinctul de conservare în PSD Timiș nu e același ca în vremea revoluției. Ar fi indecent să încercăm o astfel de asemănare. Atunci în joc erau viața și moartea, acum, în social-democrația de tip Dragnea, ce mize, ce riscuri și ce calcule îi pot face pe niște oameni să meargă pe burtă, ca râma, doar-doar nu vor atrage în vreun fel atenția cuiva important din partid? Lipsa de statură politică, anvergura slabă a unor lideri județeni rămași ai nimănui după decapitarea organizației de președintele Sorin Grindeanu? Poate și asta, dar ce ar putea să le aducă politica asta reptiliană, cameleonismul ca formă de camuflare, nu neapărat de parvenire, conservarea pozițiilor publice și demnităților până ce la un moment dat ar trebui să se întâmple ceva și în partidul lor. Ce anume?
Vorbesc acum de demnitărimea PSD Timiș, cu excepția deputatului Suciu, care a ieșit din front și s-a năpustit la acea vreme spre partea dorsală a președintelui iubit. Printre parlamentarii social-democrați de Timiș sunt persoane care ar merita să nu-și frângă cariera politică în vremea domniei lui Liviu Dragnea. Întrebarea care se pune e cum nu-ți frângi cariera politică: stând ghiocel, pupincurind la vârful partidului, luând culoarea copacului și ținându-ți respirația până trece răpitorul ori asumându-ți rolul de disident, arătând curaj și inițiativă? Pupincurismul de tip Viorica Vasilica ar fi, cred, o decizie cât se poate de proastă în acest moment. Rămâi numai cu eticheta de „cârpă” a lui Dragnea tocmai când Dragnea ar putea să apună la șefia partidului.
Să fii disident e ca și cum te-ai fi plasat în primul rând, în fața mitraliorilor, în drumul celor de la ELBA spre gară, în decembrie 1989. Ești erou, vei fi apreciat și viitorul politic nu-ți va fi compromis la tine în partid sau oriunde altundeva. Aș da și câteva exemple: Mihai Chirica, de la Iași sau Cătălin Ivan, la Bruxelles. Nu că m-ar interesa viitorul lui Freddy Simonis, al lui Eugen Dogariu sau Adi Pau, ca să dau numai câteva exemple, dar mă întreb câteodată ce ar risca acești (încă) tineri ai partidului dacă ar spune că ceva în partid nu este în regulă. Ce ar pierde oamenii ăștia dacă ar avea personalitate? Pierd nominalizarea lui Dragnea pentru un nou mandat? Ar putea-o obține din altă parte, dacă arată coloană vertebrală și protestează împotriva mizeriei promovate de PSD. Dar ce câștigă dacă, lingând dosuri sau mergând pe burtă, se vor regăsi, cumva, pe viitoarele liste electorale? Care e mulțumirea să fii astăzi un contur fără față, fără personalitate, în partidul lui Dragnea? Ce câștigă dacă își bat joc de cei care i-au votat și ard gazul patru ani în parlament, făcând nimic, nici bune, nici rele, dar mai degrabă rele, practic neexistând?
Comentarii prin facebook