Sâmbătă, pe 18 iunie, supravieţuitorii „Rusaliilor Negre” au comemorat 60 de ani de când regimul comunist – lăudat astăzi de o grămadă de retardaţi şi burţi umblătoare – a început acţiunea de deportare în Bărăgan. Pe o fâşie de câteva zeci de kilometri de-a lungul graniţei cu Iugoslavia, cozile de topor ale activului de partid, însoţite de zeci de mii de militari ai armatei poporului, au somat aşa-zişii chiaburi şi elemente periculoase din localităţile vizate să-şi pună în bagaje cele de trebuinţă pentru o călătorie lungă de cinci ani în Stepa Bărăganului, acolo fiind aruncaţi în mijlocul unei sărăcii lucii, fără apă, lemne de foc şi fără altă şansă la viaţă decât să-şi reclădească gospodării din nimic, în 18 sate nou înfiinţate. Peste 40.000 de bănăţeni şi mehedinţeni au fost dislocaţi pentru a „curăţa” vecinătatea graniţei cu Iugoslavia lui Iosif Broz Tito de potenţialul pericol ce ar putea veni din partea persoanele influenţate de politicile comunistului rebel de la vest, dar şi de alte segmente ostile „lucrării” pregătite de partid în primele decenii după instalarea la putere cu ajutorul tancurilor ruseşti. Dintre toţi cei deportaţi, 1.700 au murit departe de casă, printre aceştia numărându-se 174 copii. Nu ştiu ce putere au avut şi dacă mai au aşa ceva urmaşii acestor oameni, victimele care mai sunt în viaţă, să ierte barbaria făcută în acele zile de regimul comunist. Pentru că nu e uşor să digeri ipocriziile tuturor sistemelor postcomuniste şi să tot apelezi la doctrinele creştine de a nu judeca pentru a nu fi judecat, de a întoarce şi celălalt obraz şi de a trăi apoi ani de zile ca victimă lângă criminalul tău.
Pentru că în astfel de clipe de suferinţă fizică şi presiune psihică, la fel ca în orelele revoluţiei din 1989, îţi poţi extrage puterea de a continua tocmai din speranţa că vinovaţii vor plăti odată şi-odată pentru atrocităţile făcute. Iar când observi că societatea democratică postdecembristă i-a tratat pe cei care au decis şi au pus în practică deportarea, Fenomenul Piteşti, întregul lanţ de puşcării politice şi muncă silnică cu o indiferenţă la fel de criminală, ce poţi să faci decât să te ascunzi după o falsă şi nedreaptă conciliere naţională? Alexandru Drăghici, fost ministru de Interne la scurt timp după începerea acţiunii de dislocare, a părăsit ţara cu destinaţia Ungaria la doi ani după succesul revoluţiei din decembrie, fără să-l caute nimeni pentru a fi pus sub acuzare. Ulterior, această acţiune a fost blocată de refuzul Ungariei de a-l extrăda pe fostul demnitar comunist. Alexandru Nicolschi (dec. 1992) dădea nestingherit interviuri presei libere, consumându-şi nestingherit generoasa pensie oferită de sistem pentru „munca” sa de-o viaţă, iar generalul Nicolae Pleşiţă şi-a dat în 2009 ultima suflare într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii. Timp în care România ce făcea? Plângea pe umerii chiriaşilor foşti activişti de partid care-şi pierdeau caselele luate cu japca proprietarilor în anii comunismului, iar victimele deportărilor au ajuns să se resemneze şi să accepte alt gen de satisfacţii decât cele morale: suplimente băneşti din partea statului membrilor asociaţiilor deportaţilor din Bărăgan, reduceri la plata telefonului şi alte cele care ar trebui să ne umple clasa politică de respect.
Comentarii prin facebook