Pentru că mi-a dat consoarta în cap cu ideea de a mai merge şi anul ăsta la mare, ce credeţi că am făcut într-un scurtă, dar densă vacanţă de vară? Normal, am mers la munte. Am renunţat la manelele de la Neptun, la cozile la benzină din Grecia şi am mers, ca acasă, în Alpii tirolezi. Cum nu sunt primul povestitor care se întoarce impresionat de frumosul şi civilizatul nostru imperiu, n-am să mă apuc acum să-mi critic provincia, Banatul, să spun ce frumos taie austriecii gazonul până în vârf de munte, iar la noi primăria creşte şerpi în boscheţi pe strada Polonă. Sau cum în vârful dealului la ei nu e acelaşi lucru ca la noi. Acolo bicicliştii au piste asfaltate cum are primarul Ciuhandu trotuar de sporturi extreme pe marginea parcului din spate de la Conti. Nici că vreun domn Ciupa de la vreo primărie austriacă a făcut paravan de brazi în jurul staţiei de măsurare a calităţii aerului ca să nu declanşeze UE procedura de infringement pentru poluare. Ori că prin secolul al XVII-lea nobilimea care trăia în Schloss Tratzberg avea decomandat din dormitor un closet cum nu sunt multe acum în Teregova, ca să nu mă duc cu gândul mai departe, în Oltenia. Nu, eu mi-am propus să vă vorbesc despre melcul limax.
Melcul limax este un melc care şi-a bătut joc de programul Prima Casă şi-a rămas fără cochilie când i-a fost lumea mai dragă. Săptămâna trecută, la intrarea în cheile râului Brandenberg, un melc limax se chinuia să treacă poteca cu un travaliu ce-mi amintea de eforturile lui Emil Boc de-a trece România de criză. Atent să nu-l flecesc, am sărit peste dânsul şi vreo două ore mi-am văzut de drum prin splendidele chei ale Brandenbergului. Verdele turcoaz al apei te ajuta să uiţi pentru moment de delicioasa bere austriacă, iar răcoarea din desişuri te făcea să fii invidios pe viaţa pe care o duc veveriţele în Austria. Deşi sună fioros de aventuros, să parcurgi Cheile Brandenberg nu trebuie să fii pacheţele de muşchi pe abdomen. Ordinea şi disciplina specifică locului a făcut ca peste tot să existe pasarele metalice, balustrade din cablu oţelit, parcă ştiau organizatorii că pe acolo în următorii 50 de ani va trece melcul limax. N-am stat să văd finişul, dar la întoarcere, pe aceeaşi alee, aproape la fel de încremenit ca Marian Iancu în proiectele sale pe termen mediu şi lung, melcul limax n-avea nicio emoţie, nici măcar spaima că vreodată un pantof purtat de vreun român îl va strivi fără niciun motiv, doar aşa, cu satisfacţie. Puteam să-l calc eu. Portretul robot aproape că mi se potrivea. Dar n-am făcut-o. Chiar eram curios dacă sutele de turişti vorbitori de limbă germană care au păşit la câţiva centimetri de el îmi confirmă pronosticul sau chestia cu civilizaţia e doar o legendă.
Comentarii prin facebook