Duminică perfectă pentru fotbal la Timișoara. Pentru prima dată după anii regretatului Marian Iancu, să-i dea Dumnezeu sănătate, am simțit pe „Dan Păltinișanu” atmosfera unui mare meci. Peste 10.000 de spectatori, mulți tineri, femei, copii, relaxare în tribune, încordare creativă în peluze, ce mai?, tot tacâmul unui eveniment fotbalistic cu care Timișoara era obișnuită. Cum era de așteptat, brigăzile Druckeriei au făcut spectacol și au câștigat lupta cu rivalii de la UTA, dar și cu rivalul de la primărie, Nicolae Robu. Coregrafia nu atât de criptată cum poate le-a părut unora a arătat niște malformații reci, de gheață, fără suflet, care se vor topi și vor lăsa locul celor cu căldură și pasiune. Pentru cine n-a priceput încă parabola, monstrul de gheață e ACS-ul lui Robu, iar pasiunea e ASU Politehnica, Druckeria, Peluza Sud și așa mai departe. Pe gard, pe un banner ne informa: „cât timp pasiune e nimic nu e pierdut”. Oare?
Aici e o problemă. O mare problemă a celor care construiesc filosofia de viață a celor de la ASU. Cândva s-a inventat acest sport în Anglia. Două echipe puneau în teren 11 jucători pentru a câștiga un meci. Ce câștigau nu mai contează. Că era vorba de sănătate, relaxare, bani sau mândrie, tot era un câștig acolo. Echipele se luptau să câștige. Comunitățile susțineau acești tineri, bucurându-se la victorii și întristându-se la înfrângeri. Simplu. Așa au apărut și galeriile, cântecele, coregrafiile mai apoi, bătăile între fani. Dar la bază este rezultatul meciului de fotbal. Asta e o spălare pe creier să spui că dacă ai pasiune nu ai nimic de pierdut. Ba da, teoretic poți pierde 38 de meciuri într-un campionat de liga a doua.
Jucătorii chiar nu au nicio vină că ASU Politehnica pe teren e „praf”. Poate nici antrenorul. Nici nu contează, la urma urmelor. Narcisismul celor din galerie nu mai lasă loc de analize. Aproape toate bannerele afișate duminică de cei din Peluza Sud se refereau la cât de slabă e galeria celor de la UTA și cât de buni, prin comparație, sunt ei. Asta în timp ce UTA, o echipă „varză”, care va pierde la scor barajul cu orice echipă de primă ligă, conducea pe teren cu 2-0. Deloc interesant pentru cei implicați. Important e că galeria lui UTA nu face deplasări, că fanii alb-roșii stau în fața televizoarelor, nu că a ajuns o echipă mediocră să te bată acasă cu un rușinos 3-0. Dacă vreți, e ca și cum celebra operă din Milano ar cânta cu Costel Busuioc sau cu oricine vreți dumneavoastră – cu Puiu Codreanu, hai -, iar biletele se vând pentru a vedea clădirea, nu pentru interpretare și conținut cultural. În acest moment, la ASU Politehnica nu contează cine joacă pe teren, nu interesează pe nimeni că joacă incredibil de prost pentru că salariile sunt mici sau de ce salariile sunt mici… Răspunsul la aceste întrebări nu contează, atâta vreme cât campioana României este în afara perimetrului de joc, în tribune, nu acolo unde trebuie.
Motivele pentru care s-a ajuns aici sunt știute și chiar m-am plictisit să le mai aduc în discuție. Finalmente însă, existența unei galerii în liga a doua (căci asta avem, o galerie frumoasă înscrisă în campionatul secund al României, căreia i s-a atașat din rațiuni regulamentare un lot de jucători) și o echipă cât de cât competitivă, finanțată semipublic, ACS Poli, nu este decât un eșec răsunător al primarului Nicolae Robu. Chiar dacă bunele intenții ale managerului Timișoarei au existat ân 2012, chiar dacă orgoliile complică apropierea celor două formule, categoric, dezechilibrul absurd din fotbalul timișorean este o notă proastă, o nerealizare pentru actualul edil. Cine poate propune un proiect care să pună capăt acestei situații, dacă nu Nicolae Robu sau cineva neutru agreat la nivelul finanțatorului public? Indiferent de rezultatul acestor tentative, obligația pentru restructurarea fotbalului pe un singur pilon alb-violet nu poate să-l ocolească în niciun fel pe Nicolae Robu. Cu atât mai mult cu cât patronatele din fotbal au cam devenit publice.
Poți spune că atâta timp cât există pasiune nu ai nimic de pierdut? Aiurea. ASU Politehnica a pierdut spectatori la pauză. Unul dintre ei a fost profesorul Jackie Ionescu. Putem spune că Ion V. Ionescu nu are pasiune pentru Poli? Nu cred, dar omul ăsta nu vine numai pentru asta la stadion, ci mai vrea să vadă și fotbal. Iar când a văzut că în prețul biletului nu i s-a dat fotbal, ci doar spectacol, a plecat.
Comentarii prin facebook