Au negociat bomboana de pe coliva

Afacerea dintre acționarii bucureșteni ai clubului Poli și autoritățile locale nu se mai face. Nu se mai face dimineața, poate se discută către seară. Nimic nu e sigur, decât faptul că sâmbătă este 31 martie. La cald judecând, e riscant să arăți cu degetul către cine ar fi mai vinovat. Habar n-am dacă clubul de fotbal Poli Timisoara a fost vreodată de vânzare sau dacă cineva a vrut să-l cumpere cu adevărat. Am bănuieli că nici vânzător n-am avut în persoana lui Marian Iancu, nici cumpărători împătimiți în CJT, CLT sau UPT. Toate părțile aveau ceva de dovedit suporterilor înainte de a mânca coliva la parastasul fotbalului timișorean în urma unui deces produs nu acum, ci atunci când patronatul se făcea că patronează, iar administrația locală, că este interesată de ce se întâmplă la club, dincolo de alocarea unor bani pentru liniștea tuturor. Poate că n-am mai vorbi acum de vinovatul principal Marian Iancu dacă CJT și CLT se implicau in acționariatul clubului încă de la primul milion de euro decontat cu facturi de costume ori ciocolată. Poate că n-am fi ajuns atât de rău platnici în fața a jumătate de Europă cu un control din partea unui acționar instituție publică, fie el și minoritar o vreme. Însă dincolo de ce se putea face și nu s-a făcut, n-am să înțeleg de ce politicienii locali le-au vândut fanilor iluzii în cele două-trei luni de joacă de-a preluatul clubului. Oare cum or fi negociat oamenii ăștia atât de versați în ale politicului și propriilor afaceri, dacă au negociat, de-au ajuns ca pe final diferența dintre cerere și ofertă să fie ca de la cer la pământ? Cum poți da de înțeles că afacerea e ca și rezolvată, focalizând decizia politică pe un CJT mult mai ușor de controlat politic, iar a doua zi să constați că tu oferi cinci milioane euro, iar Iancu cere zece? În tot acest timp negociatorii ăia profesioniști ce făceau? Nu se înțelegeau încă cu ce culoare să fie semnat contractul? Sau în ce restaurant să se dea aldămașul?

Nu știu, poate că sunt eu mai de modă veche, dar n-aș putea promite copilului că-i iau ceva fără să mă interesez înainte cât costă acel ceva. Cei trei-patru magnifici din politica locală s-au dus la stadion să facă poze electorale și să le ceară tinerilor jucători să câștige meciurile, că de restul se ocupă ei. Când mai ușor era să le spună că de la vară e foarte posibil ca tot junioratul campion de la Poli să-și caute de lucru la București ori în Vasluiul lui Porumboiu. Atunci nu știau că Iancu cere zece milioane de euro? Că suma e prea mare pentru buzunarul public sau dacă e mai rentabil să pierzi alea 12 milioane de euro ce le-ai investit până acum în club pentru că nu mai vrei să bagi altele șapte-opt sau zece în nu știu câți ani eșalonați? Ce omul de afaceri lu’ pește, ce berbec de politician poți fi dacă nu valorizezi cele 12 milioane de euro date din ban public în trei ani de premiere a performanței la Poli, când numai din drepturile TV vei scoate o căruță de bani? Ce logică de fier cornier ar avea administrația locală să prefere aruncarea a 12 milioane de euro la rigolă pentru ca din toamnă să o luăm de la capăt din liga județeană? Ce logică? Logica managerului public care împrumută 70 de milioane ca să acopere datoriile RATT, a celui care îngroapă bani cu lopata în ADP ori în Colterm sau a celui care gestionează în așa fel banul public ca mai toate lucrările să treacă pe la aceleași firme. Nu, n-aș fi absurd că reproșez cuiva că nu aruncă cu milioane de euro în Marian Iancu, dacă aș fi convins că banul ăla nu-și găsește alți saci găuriți pe unde să se scurgă de-atâta management competent în administrația publică locală. Aleluia.