Dacă nu se răzgândește, primarul Nicolae Robu ne va chema la referendum în primăvara lui 2014. Să-i spunem referendum, pentru că așa-i zice și legea. Însă la cum se va pune în discuție problema gratuităților pe mijloacele de transport în comun, inițiativa pare mai degrabă o mostră de infantilism din gama „Ana are mere”. Dincolo de oportunitatea, cheltuiala și timpul pierdut pentru o astfel de mișcare administrativ-electorală rămâne să discutăm pe marginea întrebării de pe buletinul de vot. Ca să fie ceva serios, referendumul trebuie să răspundă la o întrebare care frământă populația. Ca noul prag de 30% să fie atins, e foarte important să nu deranjezi poporul cu subiecte care nu-l interesează. De ce s-ar duce pensionarul să voteze pentru gratuitate, că și-așa o are de ani buni de zile? La fel și elevul ori studentul din Mehedinți și Gorj. Rămâne un referendum pentru slujbașul timișorean fără mașină, fără bani de carburant, zgârcit la parcare și cu suficient simț civic încât să se deranjeze până la secția de votare.
Pe de altă parte, și un subiect de larg interes poate deveni umoristic, plasându-l într-o dezbatere foarte simplistă. Cum poți întreba pe un român dacă vrea ceva gratis, când se știe din studii sociologice și de marketing că orice produs cu o gratuitate înscrisă pe ambalaj se vinde în draci, chiar dacă e de o calitate îndoielnică? „Vreți să circulați gratis pe mijloacele de transport în comun din Timișoara?”. Ce poți răspunde la o astfel de întrebare? Că nu vrei? Știu că primarul Robu este împotriva gratuităților la meciurile lui Poli. Și are dreptate. Dacă ești sufletește alături de echipă, poți să contribui la dezvoltarea ei cu o sumă simbolică de două ori pe lună. Dar de ce să nu extindem logica gratuităților în activitățile susținute financiar de primărie? Ca și RATT, și Poli poate fi la fel de dependentă de fonduri publice. Filarmonica, la fel. De ce să nu votăm atunci peste tot gratuități în cel mai liberal mandat administrativ al Timișoarei postdecembriste?
Dar ia să pună organizatorul referendumului problema altfel. „Vreți să circulați gratis… existând astfel posibilitatea ca taxele și impozitele municipale să fie majorate?” Sau „Ați fi de acord să circulați gratis cu tramvaiul, chiar cu riscul supraaglomerării vagoanelor, al deteriorării treptate a mijloacelor de transport și chiar aș insecurității călătorilor?”. Chiar astfel fiind pusă chestiunea în discuție, votul cu siguranță ar fi la fel de covârșitor în favoarea gratuității, că așa e lumea. Însă în acest caz demersul inițiatorului ar fi unul mai corect, nu unul de imagine cu lungi bătăi electorale.
În Lugoj o astfel de măsură a fost luată, logic, fără referendum. A pune în cârca poporului orice potențial risc ce ți-ar putea afecta cariera politică sau administrativă denotă un act de lașitate. Ca primar, ca președinte de țară, ca premier sau parlamentar se presupune că ești ales ori desemnat pentru niște calități și responsabilități asumate. Apoi, în aceste funcții ai la dispoziție mult mai multă informație decât cetățeanul de rând. Ca atare, nu poți decide ceva nesustenabil economic, ascunzându-te după votul popular. Căci așa, nu am mai avea nevoie de premier, de ministru al muncii, de specialiști și am putea întreba în referendumuri dacă sunteți de acord să de tripleze pensiile, salariul minim pe economie, dacă e bine să se ieftinească berea, gazul, mâncarea și toate ceva de trebuință pe lângă casa omului.
Ar avea cineva ceva împotriva măririi pensiilor? Evident că nu. Dar dacă beneficiarului i spune că e foarte posibil ca în trei luni ele să nu mai poată fi plătite din cauza colapsului economiei ori că trebuie majorat TVA la 40%, iar creșterea pensiei nu ar mai avea nicio valoare? Prin urmare, când politicienii ne mai cheamă la vreun referendum, hai să votăm cu creierul, nu numai cu stomacul, portofelul sau antena TV.
Comentarii prin facebook