Când și-a întemeiat primul mandat de domnie administrativă, primarul Nicolae Robu a promis că schimbă aproape totul, de la dimensiunea unor pasaje rutiere, unele reguli mai vicioase în instituție, numele unor directori de servicii sau de regii și până la aspectul Pieței Operei de sărbători. Dacă la unele promisiuni ar lucra, dar nu prea are bani, la unele ar mai concedia pe ici, pe colo niște persoane, dar nu-l prea lasă sufletul, anturajul și legea, măcar cu eliberarea centrului de căsuțele alea de lemn era o treabă mult mai ușoară, parțial rezolvată în prima iarnă de după victoria în alegeri. Dar se pare că primăvara, vara și toamna nu i-au fost un sfetnic bun și orașul a dat din nou undă verde amplasării de astfel de gherete în buricul târgului.
Unii ar zice că astfel de colibe poți vedea în München, în Berlin sau în Sibiu. Și că banul nu ne dă afară din casă, astfel încât să tratăm cu refuz acei 6.000 de euro plătiți de micii întreprinzători pentru fiecare căsuță. Aș trece și eu peste inconvenientul de a-mi vedea orașul dominat de un comerț semițigănesc, de dificultatea de a circula între vitrinele magazinelor, pomii de pe Corso și aceste buticuri volante, dacă treaba ar fi fost făcută cu cap, nu din inerție bolnăvicioasă a unor șefi din primărie. În primul rând hai să vedem ce putem cumpăra cu ocazia acestui târg de sărbători. Jucării ieftine vândute scump, mult mai scump ca pe tarabele deschise de conaționali cu ocazia rugilor la sate, însă cu aceeași savoare promiscuă. De când primarul Ciuhandu ne-a desfătat cu astfel de comerț stradal de sărbători, am aflat cu mare surprindere că în Timișoara e o mare tradiție pentru colacii secuiești. Cu siguranță că etnologii primăriei au explicații pentru abundența de kurtos-kalacs și n-ar fi exclus să fi ținut cont de tradițiile miilor de secui care au descins în urmă cu câteva decenii pe la odăile bănățenilor români și sârbi.
Dar congruențele culturale nu se opresc aici. Municipalitatea timișoreană a dat astfel de căsuțe la tot comerciantul de căciuli chinezești, ca și cum edilii ar ști că bănățeanul de atâta nervi mai dă cu basca de pământ și poate ar vrea să-și ia alta tricotată în regiunea prietenă Yunan. Apoi mai sunt niște bolovani „semiprețioși” ce-ar putea aduce în discuție tradiția lapidării, atât de dragă în Banat după Ramadan. Noroc, totuși, cu cârnații, șunca, jumerele și alte produse de carmangerie industrială ce ar putea aduce aminte de tradiția bănățeană. Dar nu tu un cremeș preparat ca la țară, alte prăjituri preparate cu untură mare, o crofnă, o chisăliță, un mălai copt sau măcar niște clătite mai meșteșugite, să vadă tot moldoveanul cum era pe vremuri în Banat.
Apropo, casa de cultură a municipiului a avut vreun rol științific în organizarea unui astfel de târg sau doar a încasat banii, ca pe vremea lui Ciuhandu? Oare la închirierea de căsuțe pentru sărbători nu se pot face caiete de sarcini în care să se ceară ce vrei să se vândă pe Corso între Crăciun și Anul Nou? Ca să nu ne trezim la anul că unul vinde bolțari de Bistrița sau tablă creață de Strehaia. Hai că se poate! Dacă merge cu „caiete” dedicate la concursurile pentru conducerea regiilor, de ce nu s-ar face așa ceva și la Weihnachtsmarkt-ul de pe Bega?
Comentarii prin facebook