Prin anii ‘90, un fost coleg de școală s-a dus la București pentru o calificare de lucrător vamal. La acel moment era o oportunitate. Nu știu ce așteptări puteai avea din primii ani de profesie, dar n-a fost să fie ca-n povești. Îl mai întrebam cu sfială despre munca pe frontiera cu Serbia, dar omul mi-a explicat că nu e chiar așa, că nu toți se îmbogățesc pe fâșie și că ucenicia și-o făcea vămuind pe tren micii bișnițari, nu acolo unde se dădeau tunurile, adevăratele fapte de „mare vitejie”. Anii au trecut, nu mai comunicam precum în tinerețe, dar vedeam că stă în aceeași casă părintească, avea un Logan în fața porții și bănuiam că a ajuns la maturizarea ca vameș. Poate nu ca-n poveștile cu corupți și proptele lor politice, dar bănuiam c-a ajuns să-și ducă un trai decent ca angajat al Ministerului de Finanțe.
Cu ceva vreme în urmă, după mulți ani de când nu am schimbat o vorbă, citesc despre el în presă că e subiectul unui dosar penal după descinderea mascaților în vămi. Dacă nu greșesc, prejudiciul adus statului din tranzacția filmată de DNA se ridica la vreo 100 de euro, ceea ce însemna că omul a lăsat să treacă pe cineva cu vreo opt cartușe de țigări dosite. Cât putea sa primească șpagă pentru o astfel de tranzacție? Habar nu am, dar omul, mult mai decent precum cei din loturile recent judecate, a decis să pledeze vinovat pentru culpa care i s-a imputat cu probe video. Nu vreau să vărs lacrimi pentru un vameș care a fost surprins nefăcându-și datoria, fie și pentru zece euro șpagă. Poate că în mod repetat, această îndeletnicire i-a adus mai mulți bani, însă nu pot să nu fac o paralelă între acest caz și marii „rechini” din sistemul vamal.
Care „rechini” au adus țării ăsteia mult mai mult rău decât s-ar crede la o primă vedere. Zeci de milioane de euro dintr-un potențial plus la bugetul de stat, la sănătate, la mediu etc., au ajuns în buzunarele unor „lucrători” vamali, ale șefilor plantați în regionale cu pile politice, în frumoasele averi ale activiștilor și în campaniile electorale ale partidelor lor. După ce că furau cu tirurile, concluzie reieșită și din probe audio sau video, doar vreo șase dintre „rechinii” vămilor de vest au primit într-o a doua instanță închisoare cu executare. Restul de câteva zeci vor sta liniștiți acasă, cu familiile lor, pentru că judecătorii au decis că-și pot ispăși pedeapsa în mijlocul societății de care și-au bătut joc când gustau din beneficiile slujbei de funcționar public.
Știu, sistemul trebuie să funcționeze, nu-i normal să lăsăm satul ăsta complet fără câini, dar nu poți să nu te întrebi pentru ce atâta muncă în parchete, pentru ce risipa asta de fonduri în instrumentarea unor dosare luate apoi la mișto de avocați și judecători? Vor zice unii că milioanele de lei daune ce urmează să le plătească vinovații sunt suficiente pentru a da un exemplu celorlalți. Da, e adevărat, trei sau cinci ani de interdicție în profesarea meseriei de vameș aduce alte pagube „rechinului” de frontieră, dar parcă tot bătaie de joc mi se pare întreaga poveste cu oprirea flagelului corupției în vămi.
Mă întorc la colegul meu. Cel care și-a recunoscut culpa în instanță, motiv pentru care a primit un an cu suspendare, parcă. Pe durata procesului, aproape doi ani, în mod logic, omul nu a mai putut profesa. Poate că a avut din ce să trăiască, poate că nu. Dar stau și mă întreb care e pilda. Cum încurajează sistemul judiciar ca omul să-și recunoască vina și să pledeze „vinovat”? Ce avantaje are dacă e decent și încearcă să se îndrepte? Niciunul. Șmecherii care au pledat „nevinovat”, cu toate că probele filmate arătau contrariul, și-au luat în continuare lefurile din același sistem ce l-au căpușat. Șefi de vamă, neveste de politicieni și alte personaje de poveste în frontiera de vest sunt la fel de bine-mersi precum cei care și-au recunoscut vina. Iar dacă politicul va veni și cu pachetul de legi pentru amnistie și grațiere, cercul marii corupții se închide definitiv, ca și porțile spre spațiul Schengen.
Comentarii prin facebook