Cu toate că, oficial, Klaus Iohannis a preluat ștafeta la Palatul Cotroceni pe 21 decembrie anul trecut, se poate spune că, simbolic, această preluare a fost încheiată luni, 9 februarie. Zi în care am avut parte de două discursuri în parlament. Unul al noului președinte, Klaus Iohannis, iar altul al celui mai reprezentativ exponent al regimului Băsescu. Un regim devoalat în ultimele zile ca fiind destul de asemănător unui sistem mafiot sau „ticăloșit”, nu departe de cel păstorit de Adrian Năstase la începutul anilor 2000. (Elocvent poate și gestul mafiot cu nasul al Elenei Udrea.) Devoalarea a fost făcută chiar din interior de această aventurieră, Elena Udrea, ajunsă la un moment dat al doilea om în stat. Un fel de Cabinetul II din perioada ante-decembristă.
Ne place sau nu ne place – și în general nu ne place – , dar parlamentul este principalul for al democrației reprezentative. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Din acest punct de vedere, discursul lui Iohannis a fost corect, el încercând să insufle forță unui parlament extrem de disprețuit în ultimii ani, evident și din vinba lui. Parlamentul nu trebuie să fie o anexă a guvernului, a unui președinte sau chiar a serviciilor secrete. Parlamentul nu trebuie să cadă în păcatul populismului și electoralismului. Parlamentarii ar trebui să gândească cu propriile minți atunci când legiferează, nu cu ale altora. Acesta a fost pe scurt mesajul lui Iohannis către parlamentari, un fir roșu al discuției fiind însă dorința de-a stopa conflictele inter-instituționale, așa cum s-a întâmplat în perioada precedentă. Atunci, când Băsescu s-a simțit extrem de bine doar în situații conflictuale, iar din motive populiste, știind că nu este bine văzut de populație, parlamentul a fost cea mai facilă țintă. De fapt, Iohannis n-a cerut decât întoarcerea la normalitate. Sau mai bine zis întronarea normalității, care n-a prea existat până acum.
Am mai spus-o, Băsescu are meritul de-a fi fixat România pe o axă pro-occidentală, pro-americană, terminând cu bălteala marca Ion Iliescu sau neputința lui Emil Constantinescu. Printre hăhăieli și șprițane cu Gigi Becali și Bercea Mondial, a contribuit la întărirea instituțiilor statului; probabil cele militarizate, mai mult decât ar trebui. Fapt care se întoarce însă împotriva sa acum. Al doilea discurs de luni vine să întărească acest lucru. Elena Udrea a apărut în fața Parlamentului pe care-l sfidase ani de-a rândul, tremurând și cerându-și iertare. Spaima cătușelor a făcut-o să hulească ce a ridicat în slăvi un deceniu și să îngenuncheze în fața celora pe care i-a batjocorit. Rar un astfel de exercițiu de ipocrizie și demagogie.
Care a mers până la o compara sistemul pe care l-a lăsat în spate cu regimul nazist! Din multe puncte de vedere, discursul său a fost la fel ca cele ale lui Adrian Năstase, Dan Voiculescu și alții puși în aceeași situație. De-a se ascunde în spatele parlamentului de frica Justiției. (Și aici ar trebui să existe o discuție serioasă, până unde mai poate merge imunitatea parlamentarilor în fața legii.) Cunoscând bubele și frica de cătușe a multora dintre aleși, Udrea a forțat ideea că oricui i se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat ei. Nimic mai fals! Doar infractorilor li se poate întâmpla să ajungă după gratii, iar acest lucru trebuie stabilit de puterea judecătorească, nu de parlamentari. Și aici revin la primul discurs, unul din lucrurile solicitate de Iohannis fiind ca parlamentul să nu se interpună actului de justiție. Cum, necum, 100 de parlamentari au votat însă arestării Elenei Udrea. Oare câți dintre ei n-au ceva de ascuns?
Elena Ceaușescu, cel mai la îndemână ascendent al Elenei Udrea, n-a mai ajuns să se apere și să vorbească în fața Marii Adunări Naționale, așa cum și-a dorit. Dacă totuși ar fi apărut, probabil avea același discurs în fața celor pe care-i disprețuia, cum a avut luni Elena Udrea. Ce-i drept, fără citate din pastorul Martin Niemoller. Și, la fel de sigur, nici cu gesturi mafiote după discurs…
Comentarii prin facebook