Un subiect deosebit de delicat, cu implicaţii adânci în viaţa cotidiană, îl reprezintă acceptarea moştenirii. Suferinţa provocată de pierderea unei persoane dragi ne face cel mai adesea să nu acţionăm imediat, considerând că partea materială cu privire la bunurile rămase după defunct o vom rezolva mai târziu.
De asemenea, când nu ştim sigur dacă avem calitatea de moştenitor după o persoană care tocmai a decedat, nevrând să fim etichetaţi social ca insensibili şi vânători ai averii defunctului, avem tendinţa să amânăm să ne prezentam la un notar sau avocat pentru a culege datele necesare, lăsând să se scurgă o perioadă de timp de la momentul decesului.
Din punct de vedere juridic însă, amânarea momentului exprimării opţiunii succesorale (mai exact amânarea exprimării poziţiei cu privire la intenţia de a accepta moştenirea rămasă după o persoană al cărei moştenitor suntem) poate avea implicaţii din cele mai serioase. Astfel, există riscul ca nemanifestându-ne voinţa expresă de a accepta moştenirea în termen de şase luni de la momentul decesului lui de cujus (persoana pe care urmează să o moştenim) să pierdem însuşi dreptul de a-l moşteni.
Codul civil prevede că acceptarea moştenirii poate fi făcută expres sau tacit, însă ambele moduri de acceptare trebuie să se materializeze într-un termen de şase luni de la momentul decesului lui de cujus.
Dacă acceptarea expresă a moştenirii se realizează printr-o declaraţie notarială ce se poate da în faţa oricărui notar public, nefiind necesar a fi urmată şi de dezbaterea propriu-zisă a moştenirii (această din urmă activitate implicând în fapt costurile majore), acceptarea tacită a acesteia presupune efectuarea unor acte materiale de către succesibil (cel ce intenţionează să moştenească), ce prin natura lor să elimine orice dubiu că persoana în cauză a acceptat moştenirea.
Astfel, în condiţiile în care după decesul unei persoane moştenitorii acesteia rămân în imobilul ce face parte din masa succesorală, plătesc impozitele aferente acestuia şi se comportă ca adevăraţii proprietari se va considera fără doar şi poate că aceştia au acceptat moştenirea în mod tacit.
Tot la fel, preluarea unui pachet considerabil din bunurile mobile ce au aparţinut defunctului de către unul din moştenitori poate fi asimilat unui act de acceptare tacită a moştenirii. Efectuarea de lucrări de construcţie asupra unui imobil ce face parte din masa succesorală rămasă după defunct va fi asimilat unui act de acceptare a moştenirii dacă lucrarile exced actelor de administrare normală a imobilului.
În esentă, pentru ca un act material să fie considerat a fi expresia acceptării tacite a moştenirii, trebuie ca acesta să trădeze faptul că moştenitorul se consideră continuatorul în drepturi al autorului său.
Necesitatea exprimării într-un anumit termen (acela de şase luni) a opţiunii succesorale are menirea consolidării circuitului civil întrucât incertitudinile cu privire la proprietate să fie înlăturate într-un termen rezonabil. De asemenea limitarea numărului de acte materiale care să fie asimilate acceptării tacite a moştenirii are rolul de a nu da naştere unor obligaţii nedorite în sarcina unor persoane care în fapt au dorit să rămână străine de moştenire. Nu trebuie uitat faptul că acceptarea pură şi simplă a moştenirii echivalează cu confuziunea patrimoniilor autorului cu succesorul, ce poate conduce, în final, la diminuarea averii moştenitorului, dacă datoriile avute de de cujus sunt mai mari decât activul succesoral.
În concluzie, dat fiind faptul că acceptarea expresă pură şi simplă a unei moşteniri nu implică în mod necesar şi dezbaterea propriu-zisă a moştenirii (cu costurile aferente), pentru eliminarea oricărui risc recomand această din urmă conduită.
Comentarii prin facebook