Ca tot românul speriat de medici că nu există viață fără mișcare, mi-am scos și eu bicicleta de la iernat. Nu e ușoară viața de biciclist în Timișoara, au dreptate căpeteniile clanului bicicliștilor, dar ce viață e ușoară în acest oraș? Șoferii n-au loc unul de altul și mai ales de lucrările lui Nicole Robu, bicicliștii nu au loc de mașini, pietonii nu au loc de bicicliști, iar sportivii nu au loc de Curtea de Conturi. Prima tură de încălzire mi-a și ridicat întrebarea existențială: eu ce fel de biciclist sunt? Biciclist rău sau biciclist bun? Nu sunt biciclist prea cuminte. Ca mai tot amatorul de două roți, mă mai strecor printre pietoni, în ideea că și ei calcă pe pista mea de biciclist. Când nu erau piste pe trotuar, săream rândul la semafoare, slalomând printre mașini. Am traversat centrul de la Materna la Modex, deseori chiar pe bicicletă. Din comoditate nu mi-am pus bicicleta la punct 100%. Pe ideea că nu umblu noaptea, nu am far, stop și nici vestă reflectorizantă, dar nici frână de mână, pentru că mă bazez pe torpedo. Deși ilegal, uneori mă urcam pe bicicletă după ce am consumat o bere, precum cei din galeria ASU. La urma urmelor, asta era și ideea: să mergi la o bere fără mașină, iar bicicleta nu e mașină.
Toate din cele de mai sus le-am făcut și mă bucur că nu am fost amendat de poliție pentru culpele asumate deja. Diferența dintre un biciclist foarte rău și mine este, totuși, că îmi dau seama că am făcut niște nereguli și nu fac mitinguri pentru a desființa rânduiala. Ca biciclist nici bun, nici rău mai umblam prin centrul vechi cu bicicleta, convins însă că nu este în regulă ce fac. Și îmi dădeam seama că nu e OK ce fac din reacțiile celor ce se plimbau pe Corso când eu mă înfruptam din fructul oprit. Și nu oprit de acum, de Nicolae Robu, ci mult mai demult, de pe vremea lui Viorel Oancea ori mandatele timpurii ale lui Gheorghe Ciuhandu. Babe spre biserică sau familii tinere cu copii la plimbare mă apostrofau cu jumătate de gură. Pentru aceștia eram un nesimțit, un exponent al generației tinere fără reguli și fără Dumnezeu.
De ani buni, comunitatea bicicliștilor a căpătat o frumoasă formă organizată. E unul dintre puținele lucruri bune la care frații Cristescu au pus umărul în acest oraș. De aici până la a transforma bicicliștii în mineri trebuie să rămână o lungă distanță. Bucuria de a pedala nu trebuie să se transforme în sindicate de tip Gică Contra, ci să-i facă pe bicicliști să-și ceară drepturile acolo unde nu sunt respectate, fie de autorități, fie de participanți la trafic. În loc să cerem aberația cu circulatul prin centrul vechi, mai bine am cere mult mai vehement ca numărul de urgență pentru bicicliști să fie și funcțional, să fie polițiști locali care să și răspundă la un astfel de apel. Pistele să fie făcute cu noimă, nu numai pentru a bifa realizări edilitar-gospodărești sau electorale. Să existe continuitate și să nu fiu nevoit să urmez drumul pe o pistă în contrasens. Și câte altele.
Ca biciclist mai mult mă interesează să existe un cadru legislativ pentru ca ADP să poată ridica pe platformă autoturismele parcate pe trotuare, ceea ce astăzi nu există, decât să mă lamentez că nu pot merge la serviciu prin centrul vechi. Cât ai de mers prin centru pe jos ca să te vaiți că întârzii la lucru? Să fim serioși! Făcând o comparație pentru cocalari, centrul vechi e un mall mai romantic. De ce să nu cerem lui Dascălu să ne lase prin Iulius Mall cu bicicletele, dacă dincolo, la Nepi, se poate și cu schiurile? A, că e privat, de aia? Haideți să nu cerem primăriei ce n-am face nici dacă centrul ar fi curtea proprie. Că ne trezim mâine-poimâine că vin hidrobicicliștii să ceară acces în Piața Operei. Și Robu, de-al naibii, să accepte.
Comentarii prin facebook