Am socotit că supărarea lui Nicolae Robu pe cei care polemizau cu el pe diverse forumuri despre viitorul ori trecutul PNL Timiș nu a fost o atitudine foarte liberală. Cu atât mai mult cu cât cei doi critici ai fostului președinte PNL Timiș au ocupat și ei aceeași funcție, în alte vremuri, și, prin urmare, îi putem considera niște „bătrâni”, „înțelepți” ai partidului”. Mă întrebam într-un material anterior ce-ar mai rămâne din dezbaterea liberalilor dacă unor personaje ca Viorel Coifan și Ovidiu Drăgănescu li se închide gura, spunând despre și dorind binele filialei. Da, este o discuție de când lumea despre disciplină și eficiență a partidului în condițiile în care te bălăcărești în public. Că astfel de dezbateri trebuie să aibă loc în forurile de conducere interne, nu pe coclauri, ca adversarul politic să nu folosească frământările celuilalt în lupta politică.
Însă toate acestea pornesc și de la fascinația bolnavă a românului pentru disciplină în sensul organizării de fier, securistoidă, în acea manieră care duce altceva, nu spre savuroasa democrație. Culmea, nu ne omorâm cu ordinea și disciplina neamțului în muncă, de exemplu, dar le apreciem aproape mistic când e vorba de ceva ce emană forță în structurile de conducere. Pe vremuri, unii chiar erau fascinați în teama lor de Securitate tocmai pentru se spunea că respectiva instituție de forță este cea-mai-cea dintre toate serviciile secrete comuniste, iar sentimentul patriotic trebuia să-l depășească pe cea al urii față de dictatură. Am făcut această paranteză pentru a arăta „handicapul” partidelor tradițional democrate în confruntarea cu cele zămislite din cloaca comunistă. Așa, e mai greu la PNL, a fost la fel de greu la PNȚCD, istoria nu le-ar fi permis lesne derapaje (care oricum au existat din plin), dar prea puțini găsesc anormal acest lucru în organizarea PSD.
Aflarăm, vorba prezidențială, că Nicolae Robu nu mai cercetează în problema celor doi trădători liberali din grupul de consilieri județeni. Eu sper ca la mijloc să fie o strategie, o adormire de vigilență, un truc ce are menirea să scoată șobolanul din gaură, pentru că a-ți lăsa astfel mizeria în casă mi se pare o mare greșeală. Nu știu de ce s-a râs cu atâta poftă când Robu i-a pus pe cei 14 consilieri să jure pe Biblie. E vina lui că partidul lui nu se cheamă Partidul Național Liberal din Suedia? Sau din Danemarca? Sau din Germania? Ca vorba să fie vorbă și onoarea, onoare. Ce vină are Nicolae Robu că un politician din România se șterge cu propriul cuvânt la cur, chiar și după ce și-a ținut mâna pe Biblie? Apoi a venit propunerea cu detectorul de minciuni. Alt cor de glumeți a făcut mișto de liberal, ca și cum el ar fi singurul vinovat că așa e țara asta și că trădarea la noi e trecută atât de lejer cu vederea.
Nicolae Robu cred că știe – dacă nu, îl informez eu – că partidul său e în pragul dezastrului. Iar un organism de pe orice lume când se află într-o astfel de situație trebuie să recurgă la un „moment zero”, la o „stare de urgență”. Nu interzicând discuții cu Viorel Coifan despre partid, ci aflând adevărul despre ce ai în armata de membri. Într-o astfel de situație trebuie mers până la capăt. Nu că acum s-a făcut pace, iar povestea cu detectorul de minciuni reaprinde gâlceava și noi nu vrem așa ceva. Cum poți conduce o filială de partid în care doi oameni au jurat pe Biblie, strâmb? Cum poți lăsa lucrurile așa, știind că ești bătaia de joc a PSD? Măcar la primari nu ai pârghii de intervenție. De când lumea mulți primari lucrau pentru adversar, doar că nu-și dădeau demisia, ca să nu piardă (conform legii) mandatul. Însă în cazul consilierilor ai legea de partea ta și poți promova în consiliu un supleant cinstit, trimițând la plimbare un titular mizerabil ce invocă, culmea, votul său demn, vertical.
Despre asta este vorba aici, despre onoare. Nu că un consilier județean nu ar putea vota după cum i-ar dicta conștiința (vă mai amintiți de Petrică Folică?). Un ales județean liberal putea jura pe Biblie că a votat cu PSD la alegerea președintelui Dobra și nu ar fi fost nicio nenorocire, dacă așa a fost, dacă omul a votat cu un om în care are încredere. Sau putea, la ședința de pregătire a plenului, să spună că el are o poziție diferită de cea a partidului. Partidul îl putea da afară sau nu, dar măcar știau unul despre altul, era mai multă onoare la mijloc și partidul nu se scufunda în mizerie, cum o face acum, în hohotele ălora pentru care termenul „onoare” are doar conotații mafiote.
Comentarii prin facebook